9 ierni cu Armada ANT

BY Alex Borșan 9 January 2018 ECHIPAMENT, SCHI

După 9 sezoane a venit momentul să retrag ANT-urile. 9 ierni în care a devenit schiul care îmi va lipsi cel mai mult. Așa că, deși nu se mai fabrică de ani buni, pentru mine e momentul perfect să îi fac un review complet. În 9 sezoane am ajuns să îl cunosc foarte bine. Un review acum e perfect inutil, da, dar de ce ar fi asta o problemă? Mai ales că are obiectivitatea unei ode.

ANT-ul a fost produs între sezoanele 2005-2006 și 2011-2012. Inițial un schi foarte rigid cap-coadă, de la a doua generație a fost modificat puțin pentru a fi ceva mai prietenos – vârful a devenit mai moale. O perioadă a fost disponibil doar în varianta de 191cm, iar din 2009 a apărut și versiunea de 181. Mă îndoiesc că a fost vreodată un succes notabil de vânzări.

ANT a fost creația lui Anthony Boronowski un tip special cu totul, pionier a ceea ce azi se cheamă backcountry freestyle, genul mai discret dar și mai implicat în dezvoltarea produselor – schiuri, haine, accesorii. Vara asta a lansat Foehn, un brand de haine funcționale. Interesant e că Anthony l-a avut ca principal mentor pe JP Auclair, dar cele două modele (ANT și JJ) cu greu puteau fi mai diferite. Ce au, totuși, în comun e că ambele sunt niște schiuri la fel de speciale ca și creatorii lor.

ANT a stat mereu în umbra mult mai popularelor JJ sau ARV și a fost un schi mult mai conservator decât te-ai fi așteptat de la Armada. Nici un fel de rocker, 2 cm generoși de camber, radius de 27m, full sidewall. Dar fără metal, atenție, lucru destul de puțin obișnuit pentru un schi așa rigid. Modelul 2009-2010, cel care face obiectul articolului, era prezentat astfel:

”Despite all the interesting design concepts floating around powder skis these days, Armada has come a long way on good ol’ bomber fat skis. Anthony Boronowski couldn’t agree more, which is why his signature ski is built to do one simple thing: haul ass in the backcountry. The Armada ANT translates power directly, and the superfat shovel plows through the uncut snow no matter how fluffy or wind-beaten it is. Basically, the Armada ANT can handle any terrain you throw at it like a tank, without weight as much as a tank”.

De obicei, producătorii, mari mai ales, au prostul obicei de a prezenta fiecare model ca și cum ar fi unicul de care ai nevoie în viața asta de schior. Și, oricum, cea mai mare realizare umană. Armada aici face ce trebuie: descrie corect si fără floricele un schi destul de tradițional, cu excepția faptului că e twintip. Atenție la cuvintele cheie: bomber, haul ass, power, tank. Destul de clar, aș zice.

Deci, cum a fost să schiez ANT-urile atât timp? Am încercat să îmi aduc aminte cum a fost la început pe ANT. Veneam după câteva ierni pe Mantra, un schi destul de solid și el. Dar mai îngust, cu radius mai mic, mult mai adaptat pentru pârtie. Un all-mountain foarte capabil, cu un feeling de schi de GS lat. ANT-ul pe pârtie, unde l-am schiat prima dată, era greu de manevrat la viteze mici. Nu greu, totuși ANT are puțin sub 2 kg, ci greoi. Dar, pe măsură ce viteza creștea, și ANT-ul începea să dea semne de viață inclusiv pe pârtie. Relația noastră a început când am început să înțeleg ce vrea de la mine.

ANT-ul a stat în garaj lângă un JJ de 195 cm. În zilele foarte bune, era limpede cu ce voi ieși. Dar la fel de limpede era alegerea și în restul zilelor, care sunt și mult mai numeroase. Și totuși, ANT-ul știa bine și în powder, ajutat și de greutatea redusă. La momentul lansării sale era, de fapt, cel mai lat schi din gama Armada, cu 107 mm. Știa bine, dar în alt fel. Mereu mi s-a părut că geometria vârfului aducea cumva a celei folosite de Rossignol pentru B-Squad-ul de acum 10-15 ani. Vârful era esențial pentru cum ANT-ul reușea să intre în powder sau în orice fel de zăpadă.

Diferența dintre ANT și schiuri mai normale, să zic așa, e că nu simțeam nevoia să schimb abordarea în funcție de zăpadă. Cu timpul am început să am încredere în ANT-uri. Nefiind chiar cel mai manevrabil schi, mă obliga să mă hotărăsc la linia pe care o voiam și apoi să mă țin de ea. Dar chiar nu conta ce zăpadă urma să întâlnesc, iar treaba asta face să crească încrederea nu doar în schi, ci în mine ca schior. Vârful aproape ascuțit făcea lucrurile simple, zona mediană rigidă și mult cambrată făcea lucrurile sigure, iar coada solidă dar și aproape dreaptă făcea ca lucrurile să fie rapide. Cam asta ar fi ANT-ul pe scurt, luat secțiune cu secțiune.

ANT-ul trebuia manevrat hotărât, dar cu grijă. Fără mișcări bruște. Nu puteai să te decizi dintr-o dată că trebuie să pivotezi scurt în loc să virezi larg. Puteai, dar nu era un lucru înțelept de făcut. ANT-ul nu era un schi bun pentru dat prin pădure decât dacă știai destul de bine unde e fiecare copac. Când mă gândesc la schiat pow prin pădure, am ca reper JJ, nu știu un alt schi pe care să îl pot vira atât de ușor. Deci când spun că ANT era mai greoi, cu JJ fac comparația. Atâta timp cât virajele erau largi și viteza bună, totul era perfect, ANT-ul era un schi aproape prietenos.

Cred că orice schi bun, orice schi cu caracter, are o super-putere. Super-puterea lui ANT asta era: putea să treacă prin orice, atâta timp cât eu, schiorul, eram hotărât și cu picioarele pregătite. Zbura inclusiv pe iarbă. Știi zilele alea de primăvară, când văile încep să fie intersectate de limbi de iarbă? Cu ANT-urile nu mai era nevoie de opriri – genunchi flexați, poziție centrată, linie dreaptă si așteptam liniștit să ajung din nou pe zăpadă. Fiind așa drept și rigid, nu foarte lat, și destul de ușor, era un schi bun inclusiv în moguli. Sigur mai bun decât Mantra (prea greu), sigur mai bun decât JJ (prea lat). Nu la fel de bun ca ARV, la care genele de freestyle sunt foarte puternice.

Pe pârtie ANT nu era în elementul lui. De fapt, nu pârtia era problema, ci pârtia aglomerată și, deci, viteza mică. Dar sigur nu era un carver, îi lipsea rebound-ul de la ieșirea din viraj. Aici se simte că ANT nu avea nici o urmă de metal. Lemnul are alt fel de energie, se descarcă mai greu. El Dictator, modelul prin care Salomon a transformat visul lui Kaj Zackrisson în realitate, o bestie absolută de schi, avea o construcție la fel de simplă cu ANT-ul – sare în ochi lipsa metalului. Referința la El Dictator nu e deloc întâmplătoare, ideea acestui articol venind de aici: Ultra-long term ski test: Salomon El Dictator (2011-12).

ANT nu a fost un schi fun. Nu ca JJ, nu ca ARV. Dar făcea ca orice fel de zăpadă să fie fun nu doar schiabilă, oricât ar fi fost de greu de schiat. Cu ANT știam, deci, că orice zi de dat, e o zi bună de dat. Pe de altă parte, cu un ANT nu aveam nici o scuză. Avem alte schiuri pentru zile în care nu eram convins sau leneș. Până la urmă am ajuns să ne înțelegem chiar și în situații din astea.

Ce e cu adevărat interesant e că, deși rigid și ușor, ANT-ul era foarte stabil și păstra mereu contactul cu zăpada. Zero vibrații. Un mix foarte bun de geometrie, rigiditate și greutate, lucru foarte greu de nimerit.

Uitându-mă în spate, e aproape incredibil că o pereche de schiuri a rezistat atât timp, cu atât mai mult cu cât a fost schiul pe care îl luam când situația era incertă sau proastă. Astăzi e plin de zgârieturi adânci peste tot, ca un câine de luptă. Topsheet-ul a început să se desprindă de pe una din cozi. După ce am scos pietre, lemne, sârme sau cuie, talpa nu mai alunecă așa cum ar trebui. Are cantități semnificative de cofix și rășină și e și motivul pentru care am decis să îl retrag, în cele din urmă. Dar l-am schiat 9 sezoane, iar asta îl face, de departe, cel mai rezistent schi pe care l-am avut vreodată. Și, cu siguranță, este și schiul pe care m-am dat cel mai mult.

Dacă azi mă dau mai bine decât acum 10 ani, și sunt sigur că așa e, e și pentru că m-am dat mult timp pe schiul ăsta.

Povestea nu e obligatoriu să se termine aici. Pentru că știu sigur că încă sunt ANT-uri pe-acolo care nu au fost montate. Și oricât de mult îmi place să încerc lucruri noi, sunt sincer convins că un ANT are zilele lui când nu sunt multe schiuri la fel de capabile.

Cum îmi aleg clăparii?

BY Alex Borșan 9 November 2017 CLĂPARI, ECHIPAMENT

Acum două ierni am închiriat clăpari pentru prima dată în ultimii 20-25 de ani. Am ajuns complet neechipat în Val Thorens și a trebuit să închieriez echipament. Știu, de râsul curcilor. Un munte imens, cu câteva sute de km de pârtie, la altitudine și tot ce trebuie să fie bine. Doar că nu a fost bine, și nu din cauza blugilor în care am schiat (e un început în toate, nu?). Schiurile, treacă-meargă, am primit un all-mountain de pârtie mai îngust decât orice mi-aș dori în viața asta, dar am mai schiat pe schiuri de împrumut, nu e nimic grav.

Cu clăparii, însă, a fost o cu totul altă discuție, erau largi, moi și miroseau a șobolan. Mi-am adus aminte de toate discuțiile interminabile pe care le-am avut pe tema asta de-a lungul timpului cu aproape toți prietenii mei schiori și cred că unul din motivele pentru care mulți oameni nu se bucură de schi așa cum trebuie sunt clăparii. Cei de închiriat oricum sunt niște catastrofe, dar acum mă refer la cei pe care ajungi să îi cumperi.

Clăparii sunt cea mai importantă parte a echipamentului de schi. Sunt ca direcția la o mașină, pentru că e partea din echipament care intră în contact direct cu corpul schiorului, deci de aici începe controlul schiului. Dacă sunt bine aleși și potriviți cu atenție, schiatul devine o bucurie chiar și cu schiuri de împrumut. Dacă nu, îți vei urî viața fără să știi exact de ce.

Înainte de a trece la cum alegi un clăpar, trebuie spus că un clăpar nu trebuie să te chinuie în nici un fel. Chiar și un clăpar foarte îngust și rigid trebuie să lase loc pentru circulația sângelui și nu trebuie să pună presiune aiurea pe picior. Pe de altă parte, un clăpar nu e comod, e un echipament sportiv cu un scop bine definit: te ajută să controlezi schiurile. Cu cât e mai strâns, cu atât controlul va fi mai bun. Și deja vorbim de “fit”. Din fericire, dacă nu ai picioare complet atipice, majoritatea clăparilor de azi sunt ușor de termoformat.

1. Nu-ți asculta prietenii

Nu există un clapăr bun pentru toată lumea. Dacă amicul și-a luat niște <insert brand și model> după care salivezi, nu te grăbi să îți iei același lucru, e foarte posibil să nu îți vină bine. De asemenea, nu ar trebui să conteze prea mult culoarea sau alte detalii cosmetice și/ sau estetice. Da, atât de importanți sunt clăparii. Nu ai opțiunea “îmi plac ăștia, dar i-aș fi vrut pe negru mat”.

2. Nu te grăbi

Clăparii se probeaza încet. Foarte încet. Întăi cauți un clăpar plecând de la lungimea piciorului (cm ideal), după care te interesează lățimea clăparului. Asta variază de la 93mm – un clăpar de race, la 103mm – noul Dynafit Hoji, de exemplu. Clăparii de touring/ freeride, în care trebuie să stai o zi întreagă și să mai și urci, sunt ceva mai lați.

Clăparii se inchid încet, fiecare clapă la 1-2 minute. În tot timpul ăsta ar fi bine să mergi prin magazin. Să zicem că până la urmă, împreună cu omul din magazin care te-a asaltat cu sfaturi și întrebări relevante, te-ai hotărât la un model. De aici începe procesul de termoformare a ciorapului, pe care fie îl face omul din magazin, fie îl faci tu acasă.

3. Mai bine mai mic decât mai mare

Atenție mare, asta e o capcană în care se cade ușor. La inceput orice clăpar trebuie să pară mic. Dacă e mare sau prea comod, schimbă-l cu ceva mai mic. Toți clăparii pierd câțiva mm în primele zile de folosință. Dacă e prea comod înseamnă ca e mare, iar un clapar mare nu e eficient, și poate duce la accidentari. De la entorse de gleznă până la fracturi de tibie. În plus, un clăpar prea mare te poate face un schior prost.

4. Probează și fără ciorap

În mod normal, clăparul trebuie probat și fără ciorap (liner). Se scoate ciorapul, se bagă piciorul în așa fel încât vârfurile degetelor să atingă interiorul clăparului. Acum între câlcâi și partea din spate a clăarului rămâne un spațiu. De cât de mult spațiu rămâne depinde cât de strâns pe picior va fi clăparul:
1 – 1,5cm – clăpari pentru schiori avansați-experți care vor un clăpar foarte strâns pe picior pentru un control cât mai bun al schiului;
1,5 – 2cm – e distanța ideală pentru un schior intermediar-avansat și care vrea să progreseze;
2 – 2,5mm – e un fit mai relaxat, pentru un schior începător-intermediar, interesat mai mult de confort decât de performață

5. Nu există jumătăți de număr

Ăsta e un subiect interesant. Jumătățile de număr vin din ciorapul interior (liner), nu din gheată shell. Un clăpar 28 va avea același shell ca unul 28,5, dar liner-ele vor fi diferite. E, deci, cu atât mai important să probezi clăparul fără liner.

Ar fi o idee bună, deci, să probezi și liner-ul fără gheată. E foarte posibil să ajungi la concluzia că shell-ul e bun, dar ai nevoie de un alt liner (vezi Intuition, de exemplu), mai ales că la unele modele, linerele sunt mai slabe calitativ (primul exemplu care îmi vine în minte e La Sporitva Spectre).

6. Reglaje standard

Tibia trebuie să fie strânsă uniform și ferm. În mod normal, clapele trebuie închise pe unul din nivelele medii, pentru a nu deforma gheata. Majoritatea clapelor vin și cun un reglaj micro, folosește-l cu încredere. E foarte important și unghiul pe care îl face clăparul. Clăparul meu de alpin, un Full Tilt Seth Morrison, e foarte lăsat pe față. Atăt de mult încât după prima tură cu Spectre am crezut că nu mai știu să schiez și că o să cad pe spate. Știu că nu e chiar corectă comparația, dar ați prins ideea. La mulți clăpari treaba asta se reglează. Un alt reglaj important e “canting adjustment” și e pentru persoanele cu picioarele deformate (cracanate sau in X). Citește cu încredere și atenție manualul de utilizare.

Orice schior, oricât de începător ar fi, trebuie să investească într-o pereche de clăpari potriviți. Nu împrumutați, nu SH, noi-nouți. Poți închiria schiurile oricând, dar vrei clăparii tăi, crede-mă.

Despre lungimea schiurilor

BY Alex Borșan 25 October 2017 ECHIPAMENT, SCHI

Foto credit: Snow Trax Store

Lungimea schiurilor este unul din factorii esențiali în alegerea unei noi perechi. De cum o nimerești depinde modul în care te vei înțelege cu schiurile.

Deci, cât de lung trebuie să fie viitorul meu schi? Raspunsul este foarte simplu: depinde. Sunt multe variabile de luat în calcul – tipul schiului, tipul schiorului, tipul de zăpadă și lista poate continua. Există schiori care au același model în 2 lungimi diferite, fiecare cu altă destinatie, freeride și touring, de exemplu.

Când vei merge la un magazin să îți cumperi schiuri, una din primele 3 întrebări pe care le vei auzi va fi “ce înălțime ai?”. Pe fond, însă, întrebarea este parțial greșită. Înălțimea nu are foarte mult de-a face cu lungimea schiului, ci greutatea este factorul principal. Pe de altă parte, între greutate și înălțime există, în general, o oarecare proporție comună la adulți. Dar ce va alege un schior de 160 cm și 90 de kg vs. unul de 160 și 55 de kg?

Răspunsul ar fi undeva mai în profunzime. De fapt nici măcar greutatea nu este factorul determinant ci forțele la care este supus schiul când îl călărim la vale. Fizica nu a fost tocmai disciplina mea preferată, dar atâta lucru am ținut minute: forța = masă x accelerație. Deci forța pe care o pune un schior în schiuri are legătura cu masa corporală, condiția fizică și nivelul tehnic. Așadar întrebarea care ar trebui sa v-o puneți (sau să vă fie pusă în magazin) este de fapt triplă:
– ce greutate și înălțime ai
– cum stai cu condiția fizică
– cât de bine te dai.

Mai apare o problemă: diferite tipuri de schiuri au lungimi nominale apropiate, dar lungimi efective mult diferite. Lungimea nominală este cea care apare inscripționată pe schiuri, cea efectivă este lungimea care intră în contact cu zăpada. E esențial cât cant vei avea în viraj. Exemplu practic: un schi de GS de 180 cm are lungimea efectivă în jur de 170cm, iar un schi de freeride cu rocker pe față nu va depași 140 cm, iar un schi de powder de 180 cm poate avea sub 1m. Asta inseamna că un schi de freeride ar trebui sa fie mai lung decat un carver.

Ce e de comparat aici: (100 + greutatea schiorului) vs. (lungimea schiului).

În general schiorii avansați preferă schiuri mai lungi pentru că merg cu viteze mai mari dar și pentru că în general pun mai multă forță în schiuri. Asta dacă nu vorbim de slalom, unde cu cât mai scurt, cu atăt mai manevrabil.

Dacă tot am adus în discuție viteza, care e legătura cu lungimea? Se zice că un schi mai lung e mai stabil la viteză, dar și asta e o afirmație parțial greșită. Stabilitatea e dată în primul rând de rigiditate si de radius. Adică de materialele folosite și de geometria schiului. Dar, în general, cu cat e mai lung schiul, cu atât va avea și un radius mai mare. Și va fi mai stabil în linii drepte sau viraje largi.

E recomandat ca începătorii să se orienteze către schiuri mai scurte, cu diferența dintre cifrele de mai sus în jur de 15-20), mai moi și cu radius mic sau mediu. Intermediarii pot să pună câțiva centimetri în plus și să vadă mai multe tipuri de schiuri, să testeze pe cât posibil lungimi diferite ale aceluiași model.

Pe net sunt tot soiul de tabele care dau lungimea ideală a schiului. Nu le luați ca fiind 100% valabile, sunt în cel mai bun caz orientative. Prefer “formula” de mai sus pentru că e ușor de reținut și e un punct bun de începere a discuției din magazin sau a documentării online. Dacă ți se pare prea complicat, suntem aici, întreabă-ne orice.

Acest articol a fost publicat inițial în 2009.

Tuning în regim de antrepriză proprie

BY Alex Borșan 16 May 2017 ECHIPAMENT, SCHI

Dacă sunteți cu adevărat pasionați, dispuneți de ceva bani și timp liber, am să explic mai jos cum puteți să reparați/ întrețineți singuri niște schiuri – cea mai simplă tehnică, cea mai folosită și cea mai la îndemână, un fel de “do it yourself”.

Înainte de a începe aș dori să precizez că timpul mediu de tuning complet la o pereche de schiuri trece de 2 ore, asta în condiții normale. Se crează enorm de multa mizerie, iar materialele necesare nu sunt chiar la îndemână. Totuși, consumabilele se găsesc din ce în ce mai ușor și la noi prin supermagazinele mari (ceară, cofix) și oricând pot fi comandate online. Prețul materialeor necesare depășește uneori imaginația, fie ea și bogată a unora dintre noi.

Sa incepem cu inceputul: aveți nevoie de orice fel de încăpere bine luminată, aerisită și unde puteți curăța cu ușurința. Dacă nu aveți o sursă de lumină adecvată în încăpere, recomand să folosiți o veioza sau o lampa frontală.

Aveți nevoie de o masă/ banc de lucru, grea, rigidă și stabilă în toate direcțiile. Marii producători (Toko, Swix, Holmenkol) comercializează și astfel de mese, dar costul e foarte ridicat (aprox. 400 euro). Vă puteți construi singuri una, sau vă puteți folosi de ce aveți. Stabilitatea este esențială. De aici pornește totul!

Sistemul de fixare a skiurilor trebuie să fie unul format din 3 piese, nu 2 cum sunt cele mai ieftine. Există mai multe posibilități de prindere a skiului în funcție de ce procedură urmăriți să faceți.

Ascuțirea canturilor

Canturile au 2 fețe: una interioară, pe talpa schiului, și una exterioară pe peretele lateral al schiului. Pentru o mai ușoară comunicare le voi numi cant interior și cant exterior. Fiecare dintre acestea se va ascuți în mod diferit respectând anumite caracteristici. Putem folosi fie dispozitive cu unghi reglabil sau fix (30-150 euro), fie șabloane de un anumit unghi (30-6o euro) + pilă bastard (30-50 euro).

Pentru un uz general recomandarea este ascuțirea la 88-89 grade. Cantul interior se va ascuți la un unghi între 0,5 și 1 grad după aceleași considerente. Dupa ascuțire, canturile vor fi finisate folosind pietre abrazive de diferite durități, pile diamantate și gume abrazive.

Nici un cant nu se ascute la 90 grade! Unghiul cel mai mare la care un schi poate fi ascuțit este de 89 de grade (mă refer aici la cantul exterior) iar cel mai mic este de 83 de grade. Unghiul este ales de schior sau/și omul de service în funcție de schi și de calitățile/dorințele schiorului. Nu voi detalia aici caracteristicile fiecărui unghi pentru că e un al subiect cu totul, dar ideea de bază e că un unghi mai mic înseamnă control mai bun pe zăpadă tare.

Porțiunile terminale ale canturilor, înspre vârful și coada schiului, nu se ascut.

Recomand ascuțirea canturilor la o perioadă de aprox 10 zile de schi, depinzînd și de starea zăpezii și de modul general de folosire a schiurilor. Un tratament pe care îl recomand chiar după fiecare zi de schi este debavurarea canturilor. O puteți face la finalul zilei, folosind o piatră abrazivă sau pilă diamantată umezită, trcând-o cu grijă de-a lungul schiului la nivelul ambelor fete ale canturilor, până ce canturile capăta proprietățile dorite. Dacă o faceți cu atenție, nu se va modifica unghiul cantului.

Curățarea bazei (tălpii) schiului

Se face mai întâi cu o lavetă cu apă. Pentru degresare și îndepărtarea impurităților, puteți folosi clasica parafină, dar care e greu de găsit, sau soluții de tip base cleaner (20 euro) aplicate cu laveta. Abia după curățire și uscare se poate trece mai departe, un lucru foarte important.

Reparații cu cofix pe baza schiului

Se folosesc fie baghete cofix (2 euro/ bucata), care la flacără pot fi folosite pentru astuparea defectelor de mici dimensiuni, sau p-tex strips (2euro/ bucata) aplicate la cald cu ajutorul pistolului de cofix (70 euro) pentru defecte mici și medii. Pentru defectele mari am folosit cu succes rășina epoxidică (poxipol), dar intru într-un capitol de “ski surgery” care, de asemeea, nu face obiectul acestui articol.

Îndepărtarea surplusului de cofix din defecte se face cu ajutorul scraper-elor metalice (10-15 euro). Finisarea și obținerea unei planeități se face ulterior cu hârtie abrazivă fină aplicată pe o bucată de plută creată în acest scop (15 euro). Verificarea cea mai simplă a planeității se poate face prin poziționarea perpendiculară pe tala schiului a scraper-ului metalic și aplicarea unei surse de lumină din lateral; dacă baza e perfect plană, lumina nu va trece. După acest procedeu este imperativă ceruirea schiului! Se va curăta mai întai talpa cu soluție base cleaner.

Observație: vă dați seama că în nici un atelier mare nu stă cineva să picure cofix în găurile de pe schiurile voastre. Există aparate care aplică un strat de cofix pe toată talpa schiului, schiul intră apoi într-un angrenaj ce foloseste 3 role cu hârtie abrazivă ce reduc și asigură planeitatea bazei și a pereților laterali, se ascut totodată și canturile la 90 de grade. Schiul este (tot automat) și ceruit cu o ceară comună, ieftină fără proprietăți ieșite din comun, iar surplusul nu este îndepărtat. Un cant are în medie 2 mm, deci și baza are aceeași grosime. O reparație de genul acesta, care scutește serviceman-ul de multă transpirație, vă ia cam 0,4 mm din bază și scurtează drastic viața schiului, însă vă ofera o bază ca oglinda, perfectă și absolut plană. Nu folosiți acest tip de reparție decăt dacă schiul vostru a suferit N reparații/ peticiri cu cofix și nu mai poate suporta altele. Atunci acest procedeu este foarte necesar.

Magazinele mari de închirieri de schiuri folosesc intens acest procedeu rapid, atât cât schiul permite, iar apoi le scot la vânzare. Așa se explică și aspectul excelent al schiului la exterior și problemele legate de bază și canturi care apar ulterior achiziționării. În concluzie, încercați să aflați ce fel de reparație (automat sau manual) practică serviceman-ul vostru și dacă este ceea ce doriți voi.

Recomand reparțiile cu cofix ori de căte ori sesizați o zgârietură, defect sau lovitură pe talpa schiului, urmată apoi de ceruire. Asta va prelungi viața schiului.

Recomand reducerea bazei schiului la o mșsină în momentul în care reparațiile cu cofix depășesc 30% din suprafața bazei schiului. Nu abuzați de reparațiile automatizate, chiar dacă vă oferă o bază superbă, net superioară ca aspect reparațiilor manuale cu baghete cofix, se pierde foarte mult din cant și schiul va avea o viață scurtă.

Ceruirea

Operațiune esențială. S-au dezvoltat zeci de tehnici de ceruire. După felul în care un schi este ceruit se poate caștiga un concurs. Prețurile cerurilor variază între 15 și 300 euro pentru 1cm cub!!! Există ceară pulbere, lichidă, solidă sau gel. Service-urile folosesc în general o ceară de slabă calitate, care este utilă, în opinia mea, numai pentru depozitarea schiurilor în afara sezonului. Voi detalia cea mai folosită tehnică, cu ceruri accesibile ca preț dar de calitate, de la Toko, Swix, Homenkol (sistemele în 3 culori 15-30 euro/ cutia).

Înainte de ceruire, curățați baza schiului cu base cleaner. Ceara se aplică pe suprafața tălpii acoperind-o în proporție de 20-30%, prin aplicarea batonului de ceară pe suprafața fierbinte a fierului de calcat picurînd astfel pe talpa skiului. Pentru întinderea ei, se va plimba fierul de călcat pe suprafața bazei. Folosiți orice fier de călcat cu termostat; temperatura de aplicare este menționată pe fiecare cutie de ceară (în general 90-100 grade). Un fier Toko costă 50-100 euro.

Eu folosesc ceară galbenă în mod obișnuit la o temperatură a aerului de 0/-5 grade, cea albastră sub -5 grade si roșie peste 0 grade. Puteți aplica mai multe sraturi de ceară dar este absolut necesar să îndepărtați complet surplusul de ceară după fiecare aplicare.

Ceara care contează este cea care râmăne în baza schiului, nu cea vizibilă care excede la suprafață. Surplusul de ceară poate fi lăstat pe loc doar dacă doriți să depozitați schiurile pentru o mai mare perioadă de timp. După îndepărtarea cerii se utilizează perii cu diferite durități și diferite tipuri de peri (plastic, sârmă) pentru finisare (20-80 euro). Ceruirea la cald o recomand după fiecare 5-7 zile de schi, dar poate depinde de condițiile zăpezii sau temperatură.

Observație: puteți cerui și schiurile de tură similar, pieile de focă nu vor fi afectate. Nu ceruiți la rece cu ceară pentru cald. Se va desprinde rapid de pe schiu, iar dacă folosiți piei de focă se va lipi de acestea.

Mai multe informatii, poze și filme, prezentare cataloage, scule, manuale de reparații și multe altele pe site-urile marilor producatori: Swix, Toko si Holmenkol.

Spor!

DISCLAIMER: Toate cele prezentate mai sus au doar caracter informativ! Este o selecție de tehnici pe care am alcătuit-o după mai mulți ani de experiență practică, discuții cu alți oameni pasionați de așa ceva și sportivi profesioniști și după studierea mai multor tehncici de tuning. Nu îmi asum nici o răspundere dacă, folosindu-vă de informațiile de mai sus, vă distrugeti echipamentele. Toate informațiile prezentate aici au ca sursă manualele producătorilor de echipament de ski service.

Acest articol a fost scris de Radu Solo și postat inițial pe 21 februarie 2011. Îl republicăm cu mici modificări.

Despre ce vorbim când vorbim despre avalanșe

BY Alex Borșan 26 April 2017 OPINII

Acum un an, cam pe vremea asta, a fost mare vânzoleală în bula mea de Facebook pentru că ANM anunța posibilitatea de a renunța la buletinul nivologic. La scurt timp, ANM a revenit și a anunțat că va continua publicarea raportului. Atunci am început să scriu acest articol. L-am terminat și publicat acum, după ce în Retezat a avut loc o nouă tragedie. Nu reiau povestea, e deja știută de toată lumea. Acest articol nu e nici despre ce greșeli au făcut cei șapte oameni din grup și nici despre care e sau ar trebui să fie relația dintre un copil și un sport de performanță care presupune riscuri foarte mari. Îi voi lăsa pe alții să dezbată aceste teme.

Vorbim în principal despre cum e tratat riscul de avalanșă în munții Carpați. Să punem puțin lupa obiectivității aici, mai ales că în instoria Derdeluș nu suntem străini nici de avalanșe, nici de informarea și educarea oamenilor în această privință.

Buletinul nivo spune foarte sintetic care e riscul de avalanșă pe perioada imediat următoare. E o informație care trebuie citită și interpretată cu atenție, iar o parte din motive sunt mai jos.

Ar trebui să discutăm și despre cine e interesat de aceste buletine și cum e folosită informația oficială. Din estimările noastre, sunt câteva mii de oameni care ies în ture pe timp de iarnă, indiferent de sportul practicat, indiferent de naționalitate. Deci un segment foarte mic de turiști. Dintre ei, o parte vor citi buletinul, o parte nu o vor face din diverse motive, iar o parte sunt sigur că nici nu știu că informarea există. Mai departe, orice om care e cât de cât în temă, își va face propriile estimări la fața locului, mergând până la săparea unui profil în zăpadă, în completarea informării ANM. Sau așa ar trebui.

Cecetarea ANM, respectiv culegerea datelor, se face în trei stații: Bâlea Lac (masivul Făgăraș), Sinaia Cota 1500 și Cabana Omu (masivul Bucegi). În consecință, informarea se referă doar la masivele Bucegi și Făgăraș, versantul nordic. Restul masivelor nu intră în aceste informări și e la latiutinea autorităților locale, în general prin Salvamont, să stabilească gradul de risc și să îl comunice mai departe turiștilor.

Chiar și pentru Bucegi și Făgăraș, informația este foarte generică. În general, singura variabilă e altitudinea. Modelul actual ia în calcul evoluția meteo generală și un profil de observare a straturilor de zăpadă din apropierea stației meteo. Ori, de fapt, riscul de avalanșă variază în funcție de orientarea versantului – în sensul că în aceeași căldare e foarte probabil ca riscul să varieze, acțiunea soarelui – riscul de avalanșă se poate schimba în decursul aceleiași zile în funcție de cum bate soarele, vânt, schimbări de temperatură, istoricul ninsorilor de peste iarnă. E detaliere a gradelor riscului de avalanșă puteți citi aici.

Apoi e problema credibilități. Se ajunge la situația de “trasee închise” din cauza riscului de avalanșă, se întâmplă foarte des ca la anunțarea de risc de grad 3 unele trasee din Bucegi și unele așa numite pârtii din Sinaia să fie declarate închise (mă rezum la aceste exemple, pentru că le cunosc foarte bine). Mai mult, se întâmplă foarte des ca după ninsoare Salvamontul să anunțe “risc 5 de avalanșă”, încât e legitim să te întrebi dacă poți avea încredere în informație sau nu. Mai ales că riscul de grad 5 e un eveniment destul de rar, care nu apare de prea multe ori într-o iarnă nici măcar în Alpi.

Dl. Raed Arafat ne spune că “avertismentele date de autorităţi trebuie luate în serios. În momentul în care cineva acţionează împotriva acestor recomandări face acest lucru pe propria răspundere. Ancheta va stabili cine este de vină”. Ar fi interesant de urmărit ancheta asta despre accidentul din Retezat, pentru că sunt curios ce va ancheta. Presupun că e vorba de ignorarea avertismentelor date de Salvamont Hunedoara, dar întrebarea care se pune e cum a fost estimat ricul de avalanșă și dacă era într-adevăr risc 5. Pentru că, pe de altă parte, șeful Salvamont Hunedpara spune că “nu trebuie să ai studii doctorale ca să realizezi că dacă două zile ninge dumnezeieşte zăpada nu este stabilizată şi la cel mai mic sunet produs avalanşa poate pleca”. Nu, sunetul nu declanșează avalanșe, deci ar fi bine ca cineva să aibă studii de specialitate. Poate chiar doctorale, de ce nu? Din nou problema credibilității care se erodează. Ori Salvamontul își bazează autoritatea în primul rând pe încredere și credibilitate.

Buletinul nivo, în forma actuală, e în egală măsură folositor și periculos. Pentru un turist mai puțin informat în privința avalanșelor, care ia informația ca fiind 100% valabilă, poate deveni periculos. “Au zis că e risc 2 la peste 2.000, deci e sigur”, ca, de fapt, la fața locului situația să fie cu totul alta.

Uneori mă gândesc că poate era mai bine fără buletin nivo, în speranța că autoritățile vor înțelege că problema e mult mai sensibilă și că trebuie abordată puțin altfel, de la modul în care e estimat riscul de avalanșă până la cum e comunicat. O colaborare oficială și asumată a ANM-ului cu rețeaua Salvamont ar putea face minuni și ar acoperi mult mai bine teritoriile cheie, Dar ideea asta, pe cât de simplă e, pe atât de complicată devine la implementare, pentru că presupune colaborarea unor structuri complet diferite.

Da, tabloul general e trist. “Nivelul de înțelegere a muntelui și al culturii montane în România sunt de ev mediu”. Iar aici îl citez pe prietenul Adi Vălean, unul din cei mai experimentați ghizi montani pe care îi cunosc și vorbește în egală măsură despre turiști, ghizi, autorități, media.

Ar fi un moment bun ca educația și buna informare să înlocuiască enernul limbaj de lemn în care ni se vorbește despre “iadul alb”, “muntele nu iartă”, “tineri în căutare de senzații tari și adrenalină”.

Ar fi un moment bun ca turismul motan să fie tratat cu mai multă atenție, iar un prim pas ar fi clarificarea statutului meseriei de ghid montan și respectiv revizuirea formării profesionale în domeniu.

Ar fi un moment bun ca ANM să pună în practică planurile din 2004, chiar și 13 ani mai târziu: mărirea numărului de stații sinoptice cu program nivologic și extinderea rețelei în celelalte masive montane.

Ar fi un moment bun pentru extinderea rețelei de Salvamont și finanțarea ei pentru un nivel decent de funcționare. Împreună cu o delimitare mai clară a rolului pe care îl are, împreună cu Jandarmeria Montană, SMURD, ANM, șamd.

Ar fi un moment bun pentru toate astea și pentru multe altele și poate evităm asemenea accidente în viitor. Ar fi păcat să fie irosit, ca atâtea altele din trecut, când nu am reușit să schimbăm prea multe. Îl citez din nou pe Adi: “avem norocul că înaintea noastră țări cu o vastă cultură montană au pațit-o, au studiat și au învățat, trebuie doar să punem mâna și să învățăm de la ei.

Se scrie și se va scrie foarte mult pe tema asta, pentru că un accident în care au murit doi copii e un subiect extrem de sensibil și care atrage multă indignare. Vă recomand călduros niște luări de poziție decente care vin din partea oamenilor implicați în activități montane aici și aici.

Poza e de acum 2 ani, făcută din Șaua Doamnei spre Valea Doamnei, cu câteva minute înainte ca o avalanșă să surprindă patru oameni pe Pisica (versantul nordic din Bâlea). Povestea completă e aici, dar e de reținut că nu au existat urmări grave pentru că atât victimele, cei îngropați de zăpadă, cât și salvatorii care au intervenit în foarte scurt timp aveau echipamentul potrivit (transceiver, sondă, lopată) și știau să îl folosească.

Erată: ultimul paragraf a fost corectat din cauza unor inexactități.

Topaz și Topazzz

BY Alex Borșan 13 April 2017 ECHIPAMENT, SCHI

Una nouă despre Schiuri Reghin, pentru că am văzut poza de mai jos pe care mi-aș pune-o poster mare undeva în casă. Schiorul e Paul Pogo, câștigătorul de la Oslea, printre altele, sau tipul cu filme tari din Bâlea, deci eachipa Schiuri Reghin face bine ce face.

Primul schior din echipa zburătorilor frecvenți schiuri Reghin, Pogo Paul, testează un model de talpă Topazzz cu grad…

Posted by Schiuri Reghin on 12 Aprilie 2017

După Combi-R, gama de pârtie pentru toată lumea, oamenii au anunțat gama Topaz. În momentul ăsta poți plasa o precomandă pe site pentru unul din cele două modele.

Pe site scrie așa: “Topaz e un model polivalent de off-piste. La construcția lui am ținut cont în primul rând de raportul greutate-performanță și în al doilea rînd de ușurința în utilizare. Datorită greutății reduse, Topaz e un schi ideal pentru ture lungi, fără a pierde nimic din plăcerea de a coborî.”

Fișa tehnică spune că versiunea de 188cm va avea doar 1600 de grame, cu un profil 130-100-119 și radius de 21m.

Dar mai există și Topazzz, schiul de powder/big-mountain. Și mâ întorc iar la poza cu Paul, care fix “big-mountain” spune. Chiar și Topazzz e un schi foarte ușor, dacă te gândești că are în jur de 1900gr la 190cm (120mm sub clăpar). Cu alte cuvinte, fabrica din Cehia livrează bine.

Ambele modele, împreună cu gama Combi-R, pot fi comandate acum la un preț special și livrate în toamnă. Eu zic că merită studiate și schiurile și oferta.

FWT 2017: ce urmează?

BY Alex Borșan 4 April 2017 EVENIMENTE, STIRI

E gata și FWT, ultima etapă tocmai s-a ținut ieri la Verbier, locurl unde a început circuitul ăsta cu ceva ani în urmă. Iar anul ăsta a fost unul special, din mai multe motive.

Unul ar fi lipsa zăpezii. Cu câteva zile înainte de concurs, nu se știa foarte clar dacă nu cumva etapa va fi anulată, cum s-a mai întâmplat din același motiv. Până la urmă, organizatorii au ales varianta de compromis ajutați de zăpadă puțin, dar nu până la capăt. Au fost 2 porți de start, dar ambele mai jos de vărf.

Alt motiv a fost clasamentul. După etapa din Alaska, 3 rideri erau pe prima poziție la general – Collomb-Patton, Slemett și Turdell, iar Barkered puțin în spate pe locul 4. Cum se spune în fotbal, se juca cu titlul pe masă.

Fața de concurs e complet diferită de celelalte din circuit, mult mai abruptă, cu stânci imense și în general cu zăpadă care penalizează orice greșeală. Implicit, schiorii mai de alpin vor fi favorizați în fața celor mai axați pe freestyle. Nici măcar Candide, în sezonul în care a câștigat titlul, nu a câștigat și la Verbier venind după Zackrisson și Ducroz. Iar Candide nu e ușor de intimidat.

Anul ăsta îl vedeam favorit pe Barkered, iar condițiile din ziua concursului l-au făcut și mai favorit. A câștigat cu o linie directă, probabil cea mai rapidă din concurs, și cu două dropuri care îi consolidează porecla și renumele de “Mayor of StompTown”. Fără nici un alt trick, cum ne-am obișnuit, dar atât de agresiv și de precis că nu prea s-a pus problema câștigătorului. Cred că, de fapt, Barkered a pierdut titlul în Alaska, un alt loc care îl avantaja prin dimensiuni.

Pe doi a terminat Leo Slemett, francezul care îi calcă pe urme lui Collomb-Patton ca stil. Are doar 23 de ani, abia făcuse 1 an când s-a ținut primul Verbier Xtreme. Slemett a avut îndrăzneala să dea un 360 acolo unde nu vrei să greșești. După ce i-a ieșit treaba asta, cred că știa că nu mai are cum să piardă titlul.

Sincerely happy for @leoslemett, the new world champ, incredible end to an incredible season. 22 years of competition history on this mountain, and certainly no one before has committed to this kind of maneuver so high in the exposed central couloir. Stomp or fall 1000 feet. #beastmode @freerideworldtour

A post shared by @drewtabke on Apr 3, 2017 at 8:30am PDT

Ryan Faye e un al puști pe care va trebui să îl urmărim a avut o linie foarte cuajoasă, mai ales pentru un debutant pe Bec des Rosses. Face parte din noul val de puști care în curând va domina circuitul, deși pare că deja se întâmplă. 4 din primii 10 clasați au sub 25 de ani, într-un sport în care vărsta nu se transformă neapărat într-un dezavantaj.

Va fi foarte interesant de văzut cum va arăta circuitul în următorii 3-4 ani și cum va evolua ideea de freeride. Față de acum 10 ani, schimbările sunt evidente. Dintr-un eveniment adresat unui număr mic de practicanți și de spectatori, FWT a devenit un spectacol cu un public incomparabil mai numeros.

Schiatul s-a schimbat. În anii de început, vedeam dropuri foarte mari și linii tehnice, azi se pune mult accent pe stil și fluiditate. E unul din motivele pentru care a crescut numărul de spectatori, cu toate plusurile și minusurile implicite. Da, evenimentul e mai comercial, e costul pe care trebuie să îl plătească pentru a putea fi văzut live pe web, de exemplu.

Pe de altă parte, din cele 5 etape, primele 3 au fost mai degrabă modeste din punct de vedere al fețelor pe care s-au ținut. O parte din justificări vine de la calitatea și cantitatea zăpezii, Apoi e numărul de etape: 5 anul ăsta din care 2 în același loc (Andorra).

Un număr mai mare de etape și fețe de concurs mai lungi ar duce nu doar la un spectacol mai bun pentru că am vedea mai mult schi, ci și la un clasament mai relevant, pentru că schiorii ar avea mai multe ocazii să arate ce știu. Posibil să scadă puțin suspansul pe care l-am avut acum înainte de Verbier, dar văd de ce ar fi asta o problemă. Până la urmă, cel mai mult contează să vedem schi de bună calitate, nu neapărat înghesuială pe primele locuri.

Reluarea integrală e pe RedBullTV.

FWT: 3 în 1

BY Alex Borșan 25 March 2017 EVENIMENTE, STIRI

A devenit deja o tradiție ca etapa din AK să fie cu totul altfel decât s-ar aștepta oricine. Anul ăsta oamenii au stat câteva zile bune în așteptarea momentului potrivit pentru a ține competiția, iar la finalul ei, lucrurile sunt mai complicate ca niciodată.

În clasamentul băieților, prmii 3 clasați au același număr de puncte. Loic Collomb-Patton, Kritoff Turdell și Leo Slemett au 6080 de puncte, iar Reine Barkered le suflă în ceafă la numai 500 de puncte în spate. Asta în condițiile în care primul loc ia 2500 de puncte, locul 2 2200, iar locul 3 1980. Cu alte cuvinte, bătălia finală se dă la Verbier și va fi pentru cei cu nervi tari.

Revenind la Haines, a fost peste așteptările mele pentru că mi s-a părut că toți s-au dat fără rezerve, și-au asumat riscuri și s-au bucurat de zăpada aia ireală. Filmul complet e mai jos.

Collomb-Patton a fost primul schior și a pus ștacheta atât de sus încât ceilalți rideri cu siguranță au simțit presiunea, cu un run fluid, nu foarte rapid, dar în care i-a ieșit fix tot. Connor Pelton a comis-o și a urmat Leo Slemett aproape să îl ia pe conațional. 7 puncte înseamnă foarte puțin, mai ales într-un sistem destul de subiectiv cum e jurizarea de la FWT. Cum spuneam și în trecut, francezii ăștia mai tineri au un stil care ia ce e mai bun din școala veche și cea nouă. Respectiv, dropuri mari aterizate perfect la pachet cu elemente tehnice în aer – backflip-uri, 360-uri sau shifty-uri. Între ele, pare că se dau relaxați pe o albastră de stațiune, nici o dramă, nici o panică.

În urma francezilor au venit Sam Lee – singurl neo zeelandez din circuit, Reine Barkered care trage mereu la victorie și care a avut ghinion de data asta pentru că a trebuit să schimbe traseul din cauza unei mici alvanașe care i-a stricat planul inițial, Yann Rausis despre care sunt sigur că vom mai auzi pentru că e foarte aproape de stilul francezilor și rusul Ivan Malakhov, la de departe cel mai bun sezon al carierei lui. Tabke, din nou cu un run senzațional, a pierdut din cauza unui backflip prost aterizat. Sunt destul de sigur că ar fi venit cel puțin pe 2, altfel.

Bun. Asta a fost AK. Circuitul revine în Europa pentru Verbier, finala finalelor, mai ales acum când oricine din primii 6 are șanse să căștige nu doar etapa, ci și circuitul.

Bucegii la picior: Vâlcelul Portițelor

BY Alex Borșan 13 March 2017 TURE

În lumina noilor informații despre telecabina din Bușteni, putem inaugura liniștiți seria de articole “Bucegii la picior”. Spuneam că mi se par evidente 3 variante de acces la văile din nordul masivului: telecabina din Sinaia, urcare pe Valea Cerbului sau cu mașina până la Diham și de acolo la picior.

Câteva cuvinte despre tura de acum o săptămână, când am făcut o plimbare lungă de la cota 2000 până la intrarea în Valea Albă. Întâi am vrut să coborâm pe valea Comorilor, dar ne-a descurajat lipsa zăpezii. Speram că Alba va avea mai multe de oferit, dar am ales greșit. După două viraje pe o zăpadă betonată și cu un vânt extrem de nervos venind de jos, ne-am înghițit ambițiile de schiori de abrupt și am dat-o cuminte înapoi până la Piatra Arsă.

Yesterday the alpinists had more fun.

A post shared by Alex Borșan (@alexborsan) on Mar 4, 2017 at 10:04pm PST

Chiar și așa, sau poate tocmai de aia, am intrat ca niște eroi în stația de telecabină de la 2000, transpirați, obosiți și bătuți de vânt și soare. Apoi am stat cu sufletul la gură urmărind prognoza care anunța ninsori masive în Bucegi. Nu au fost masive, dar să privim partea bună: a mai nins ceva.

Pentru tura de ieri am decis că valea Cerbului e alegerea prea evidentă. Am ochit vâlcelul Portițelor urcat din poiana Bucșoiului. Am lăsat mașina la cabana Steaua. Într-o oră eram la Pichetul Roșu și de acolo pe Take Ionescu în încă o jumătate de oră în poiană. Ne-am dat seama că am cărat degeaba colțari și pioleți, pentru că stratul de zăpadă proaspătă creștea pe măsură ce urcam. Ăsta a fost motivul pentru care nu am reușit să urcăm mai mult de o treime din vâlcel, ne-am oprit când lucrurile deveneau cu adevărat interesante. Nu știu cum ar fi fost cu focile puse pe schiuri, ceva îmi spune că nu am fi urcat cu mult mai sus din cauza pantei și a tehnicii noastre destul de precare. Am sperat că măcar ceața ne va lăsa la un moment dat. Poate data viitoare.

Partea bună e că am schiat o zăpadă excelentă pentru mijlocul lui Martie. Un powder aproape uscat, stabil și prietenos. O vale foarte bine acoperită, pe care nu am mai fost până acum și pe care o voi ține minte pentru a o încerca din nou când va putea fi urcată integral. Apoi am continuat pe schiuri până la Pichetul Roșu, practic un vis din copilărie.

Cu ocazia asta raportez și prima defecțiune a clăparului La Sportiva Spectre. S-a crăpat limba clăparului drept, exact pe zona de torsiune. Doar într-o parte, dar tot e destul de enervant. Încerc să improvizez o reparație, dar oricum iau în calcul să iau un Salomon MTN Lab pentru ture scurte, iar Spectre să rămână clăparul pentru mai lungi și care presupun și mai mult mers fără schiuri.

Edit: Am corectat numele vâlcelului. În versiunea originală era numit greșit “vâlcelul Pietros”. Numele corect este vălcelul Portițelor.

Telecabina din Bușteni în revizie

BY Alex Borșan 11 March 2017 STIRI, ȘTIRI SCURTE

Sezonul de văi e pe cale să înceapă. Zilele sunt mai lungi, vremea mai prietenoasă, iar zăpada se transformă în firn.

Sună perfect, dar lucrurile nu stau chiar bine pentru cei mai mulți dintre noi. Telecabina din Bușteni nu prea va funcționa în primăvara asta. Tocmai a intrat într-o revizie prelungită pentru două sătpâmâni, va fi funcțională în perioada sărbătorilor de Paște, pentru afluxul mare de turiști, dar apoi va mai fi închisă pentru încă cel puțin 30 de zile. Astea sunt planurile, deci sunt niște cifre informative, nu exacte.

Care vor fi alternativele pentru a ajunge, totuși, pe văi? Una ar fi telecabina din Sinaia. Cu un minus – drumul lung pe platou până la văile din nordul masivului. Abia îcepănd cu Valea Mălinului e zăpadă, ceea ce înseamnă o plimbare pe platou de măcar 2 ore. Si mai mult pentru Cerb, Morar, Mălăiești.

O altă variantă e să urcați cu mașina până la Diham, de acolo via Pichetul Roșu ajungeți relativ ușor pe o parte din văi – Morar, Bucșoiu, Mălăiești. Evident, pentru cei cu adevărat hotărâți, urcarea va fi direct pe Valea Cerbului din Bușteni.

Hai să vedem și partea bună: după primăvara asta pe văi, vom putea alerga lejer măcar un semi. Iar la anul nici nu vom mai avea nevoie de cabluri.