fwt_vallnord-arcalis_2017-jbernard-3498

Freeride World Tour a ajuns să fie singura competiție de schi pe care o urmăresc live etapă cu etapă. Cum sunt doar 5 opriri, nici nu e așa greu și îmi pare rău că nu sunt mai multe pentru că aș vrea să îi văd mai des pe oamenii ăștia. Cu mici excepții, gen Heitz, Smoothy sau Barkered, riderii din FWT nu apar în filme. Și oricum o etapă de FWT e mai intensă decât un edit, chiar dacă mai puțin estetică.

Mai e un neajuns: după trei etape deja se triază cine ajunge în AK și, mai apoi, pe Bec des Rosses la Xtreme Verbier. Cine a comis-o într-o etapă, e foarte posibil să rămână pe dinafară. Vezi cazul lui Julien Lopez, Jeremie Heitz sau Samuel Anthamatten. O mențiune specială pentru Taisuke Kusunoki, care a intrat în circuit grație unui wild-card și care a ratat top 12 la doar câteva puncte.

Partea bună, pe de altă parte, e că FWT e o competiție care poate fi urmărite de oricine pentru că e transmisă în direct online. Iar calitatea transmisiei e excelentă. Ok, nu e de nivel de Cupă Mondială, dar să nu uităm că acum câțiva ani abia dacă înțelegeai ce se întâmplă cu un rider.

Sezonul nu a început chiar cu dreptul. Prima etapă ar fi trebuit să se țină în Chamonix, dar zăpada nu era acolo. Abia acum, în martie, a venit. Concursul s-a mutat în Andorra, unde s-au ținut, deci, două etape în loc de una, pe o față relativ scurtă. Reine Barkered, de exemplu, părea ușor încurcat pe un munte mic, unde nu a avut ocazia să dea dropurile care l-au făcut The Mayor on StompTown. Abia la Fiberbrunn a fost aproape de ce știe. Reine e acum pe locul 3 în clasamentul general și urmează ce e mai greu: Alaska și monstrul care e Verbier, locul unde Reine se simte cel mai bine. Deci sunt cu ochii pe el, anul ăsta pare favorit la câștigarea circuitului.

Surpriza sezonului e Leo Slemett, care deși are doar 23 de ani, e la al treilea sezon de FWT. Pe precedentele le-a terminat pe 14, respectiv pe 5, deci progresul e foarte mare și nu ar fi chiar cea mai mare surpriză dacă termină pe primul loc. Vezi coborârea câștigătoare din Andorra, etapa care a înlocuit Chamonix. Ca și Loic Collomb-Patton, Leo e un rider complet care știe și cu jibbing-ul, dar poate da și dropuri old-school.

Primul loc e ocupat de un alt suedez, Kristofer Turdell. Un tip care în 2015 a terminat pe primul loc circuitul de calificări FWQ, iar sezonul trecut a fost al patrulea în FWT. Ca toți nordicii din circuit, are un stil direct, un mix foarte plăcut de agresivitate și fluiditate. A câștigat etapa de la Fiberdrunn și va fi greu de bătut dacă reușește să mențină rtimul.

Drew Tabke e omul pe care îmi place cel mai mult să îl urmăresc. Vede muntele altfel decât restul, e creativ într-un fel care îmi amintește de Candide, chiar dacă are cu totul alt stil – vezi cum backflipul scos din joben în Andorra, unde a câștigat cu unul din cele mai mari punctaje văzute vreodată în FWT. Cu toate astea, nu cred că obiectivul e câștigarea titlului, din moment ce a lipsit în Fiberbrunn. Chiar și așa, e calificat mai departe în AK și e destul de probabil că îl vom vedea și în Verbier.

Din păcate nu am avut prea mult timp să urmăresc și competiția fetelor, dar Lorraine Huber are un avans destul de consistent. Bătălia pentru locul doi e mult mai intensă, unde 4 schioare stau într-un interval de 180 de puncte. Ochii pe Jackie Passo, jumătatea lui Reine Barkered, care anul ăsta are ca obiectiv câștigarea etapei finale de la Verbier.

schiuri reghin

Am început să schiez acum mai bine de 30 de ani, într-o grădină dintr-un sat mic aflat la 20 de km de Reghin. Pe schiurile acelor zile – Reghin Pitic. Nu aveau legături ci niște curele pentru că nu cred că existau clăpari așa mici. Orice ghete de iarnă erau bune. Schiurile Pitic erau din lemn. Doar din lemn. Nici nu cred că aveau canturi, dar nu aș putea să pariez pe asta. Au trecut totuși 30 de ani, iar ele au ajuns probabil lemn de foc la un moment dat. Îmi pare rău că nu a avut nimeni inspirația să le păstreze, dar atunci nu părea că va veni o vreme când vom fi nostalgici după schiurile Reghin. Evident că mi-aș dori să pot schia pe un schi fabricat în România. Cu ani în urmă, încă se putea – Salomon a făcut o perioadă o parte din schiuri la fabrica de la Reghin. Apoi a mutat linia de producție în alte părți. Dar oricum nu ar fi fost același lucru.

În decembrie anul trecut, la Bâlea, am aflat că brandul se pregătește să reînvie. Mai corect, am aflat că cineva se pregătește să reînvie brandul. Sunt realmente foarte încântat că pot purta această discuție și am fost foarte curios despre planurile oamenilor. Așa că a ieșit un scurt interviu, iar întrebările au venit foarte ușor. Dacă mai aveți și altele, băgați un comentariu și am grijă să avem și răspunsurile cât mai repede.

Așadar, primul interviu despre schiurile Reghin, brand romănesc de schiuri (încă nu îmi vine să cred că lucrul ăsta chiar se întâmplă).

Cine sunteți, cum ați luat marca Reghin și ce v-a motivat să o faceți? E, totuși, o perioadă destul de gri pentru investițiile în sporturile de iarnă.

Suntem doi tineri din Cluj, un localnic get-beget, Pațiu Ionuț, și un import din Baia Mare, Sebastian Big. Suntem consumatori înrăiți de schi și ocupațiile noastre de zi cu zi se învârt în zona designului de produs și a vânzărilor. Dacă mai adăugăm la mix două lucruri: faptul că am început pe schiuri Pitic și am trecut la Combi-R, galben și mai apoi albastru și suntem amîndoi adepții unei abordări de tip Do It Yourself, lucrurile parcă se leagă.
Practic am vrut să ne facem noi schiurile noastre, să aducem un tribut lucrurilor cu care am crescut și ne-au construit și cu un drum să încercăm să aducem un suflu nou pe scena autohtonă de schi.
Cu griul ce să zicem, cred că succesul e tocmai ăsta: să încerci și să reușești să aprinzi becul în gri. Și dacă reușești să îl și ții aprins, în ciuda celor cărora le place să se joace cu întrerupătoarele, poți să spui că ai reușit.

Care ar fi istoria mărcii Reghin, în câteva vorbe?

În afară de oasele de mamut din care localnicii își construiau patine prin 800-400 î.e.n, din ce am săpat noi, schiuri s-au făcut pe la Reghin încă din anii ’30. Mai apoi sub diferite nume, atît de fabrică cît și de modele, s-au tot construit schiuri în secțiile de prelucrare a lemnului din Reghin. Undeva în anii ’60 se poate deja vorbi de o marcă de schiuri Reghin, pe lângă toate celelalte articole sportive produse.

În afară de nume și referințe grafice, ce se mai poate păstra din ce a însemnat filosofia Reghin? Asta dacă a existat o asemenea filosofie, pentru că personal am aminitiri foarte vagi despre schiurile Reghin. Am început pe o pereche de Pitic din lemn și m-am mai dat pe un Combi-R de câteva ori, dar asta e tot.

Păi la fel ca în cazul nostru, și în secțiile de producție ale fabricii din Reghin a existat un soi de spirit de ăsta de pionierat, de Do It Yourself. Și oamenii vremii se aruncau la chestii și mai riscante. Putem da aici exemplul inginerului Novițchi, care a construit la Reghin elicopterul G-8-H1-”Ţânţar”, care, în afară de motor, era construit cu totul și cu totul din lemn. Inclusiv palele rotorului erau construite din ceea ce se numea la vremea respectivă lemn stratificat-densificat.
Ca să folosim limbajul (tot de lemn al) epocii: Pionierat, cutezanță, tinerețe, soare, mușchi!

Care sunt modelele din gama 2016-2017? Cum plănuiți să dezvoltați gama? Mă uit azi la Black Crows, care a început acum 10 ani cu 3 modele. Ei s-au poziționat de la început ca un brand relativ scump și clamează “Chamonix”, deși sunt folosite fabrici din Europa, Asia sau Africa.

Am început light primul sezon. E un sezon pilot, în care practic vrem ca lumea să înceapă să-și readucă aminte de schiurile Reghin și să aibă un preview la ceea ce ar putea deveni acest brand. Vrem să facem demo session-uri in cîteva stațiuni și să ajungem să ne cunoaștem mai bine clienții.
Am început cu Combi-R, care e un schi foarte ușor de folosit, fără pretenții. Un schi pentru care nu ai nevoie de doctorat ca să îl stăpînești. Și cam aia e și direcția noastră generală: schiurile Reghin sunt schiuri făcute corect, pentru toată lumea și la un preț accesibil. Pentru ca un sport să progreseze e nevoie de masă critică. Ei bine, ei sunt clienții noștrii.

Sigur, pentru sezonul următor planificăm și două modele de schiuri mai serioase de pîrtie, un schi de freestyle, unul de all-mountain touring și unul pentru zăpadă mare. Ideea generală e că vrem să creștem cumva organic.

Știu că produceți schiurile în Cehia? De ce acolo și nu în România? Cum ați ales fabrica din Cehia?

Nu producem în România pentru că nu avem unde. S-au mai fabricat pe la noi tot soiul de schiuri și după revoluție dar s-au mutat liniile de producție în alte zări. Cât despre producția în regie proprie, amîndoi fondatorii am pornit de jos, așa că nu s-a pus problema să primim ajutorul trumpian de câteva milioane cu care să ne facem fabrică. Concluzia logică a fost să găsim un producător, pentru început.
Cea mai importantă pentru noi e calitatea produselor. Și atunci Cehia a fost din nou o opțiune logică. Pe vremuri, produsele cehoslovace, dincolo de imaginea lor de produse de calitate, chiar erau de calitate și în continuare, la nivel de producție, Cehia rămîne un etalon.
Sigur, visul nostru e să ajungem la producție proprie în România, dar mai avem de mîncat câteva franzele pînă acolo.

Sunt foarte curios cum decurge procesul de fabricare. Presupun că voi dați niște specificații tehnice care sunt urmate de fabrică. Există prototipuri, teste preliminare, etc?

Schiurile sunt o chestiune universală, oricât de particulară și esoterică ar vrea unii să o creadă. Mai ales pe partea de pârtie. Schiurile au o structură și forme destul de generice. Restul e marketing. Noi mergem deocamdată pe mâna producătorului nostru pe partea de inginerie a schiului pentru modelele de pârtie. Pentru modelele de off-piste avem practic o discuție cu inginerii lor, noi le spunem ce vrem, ei ne spun ce pot și ajungem cumva la mijloc. Mergem și pe ideea de prototipuri pe care le încercăm și mai apoi mergem cu feedback la producător.

Alte modele, alte teste.

Posted by Schiuri Reghin on 18 Februarie 2017

De unde vor putea fi cumpărate schiurile Reghin? Practica brandurilor mici e vânzarea directă online, evitănd astfel marjele marilor lanțuri de magazine.

Vom avea un mix de vînzare online și în magazine fizice, pentru sezonul 2017-2018. Lumea e deja destul de nerăbdătoare să cumpere schiurile noastre așa că o să punem la punct cât de curând și un sistem de vânzare online cu pre-order. Și discount, bineînțeles. După cum spuneam, vrem să facem din schiurile Reghin un model de calitate ȘI accesibilitate, așa că luăm bineînțeles în calcul și posibilitatea de a colabora cu marile lanțurile de magazine.

Când putem testa și unde? Cât de mult contează testarea produsului?

Pentru schiurile de pîrtie am avut deja sesiuni de test în numeroase stațiuni. Dacă mai ține zăpada mergem și în restul. Datele și locurile le anunțăm pe pagina noastră de Facebook. Pe partea de off-piste vom avea sesiuni de testare de pe la sfîrșitul lunii martie, până când mai ține zăpada sus la munte, pe la Bîlea sau Borșa.
Testarea e importantă pentru noi din două motive. În primul rând e important ca clienții noștri să încerce schiurile, să știe pe ce dau banii. În al doilea rînd ne ajută pe noi să strângem feedback și să vedem cum am putea îmbunătăți produsul.

La doar un an și cinci luni, cel mai tînăr tester al nostru concluzionează: ”Pe pîrtie cu schiurile Pitic, nu mi-e frică de nimic.”

Posted by Schiuri Reghin on 30 Ianuarie 2017

Ce așteptări ar trebui să am de la Combi-R? Știu că va fi un schi popular, de pârtie, că are miez de lemn și vârful clasic, rotunjit – foarte actual de altfel. Dar mai departe?

După cum spuneam și în prezentarea lui: ”Noul schi Reghin Combi-R are o construcție cu profil rotunjit (full cap) – adică fără pereţi laterali (sidewalls), în care stratul de sus al schiului (top sheet) se răsfrînge peste lateralele schiurilor, pentru a oferi schiorului un control ridicat, făcînd din Combi-R un schi foarte ușor manevrabil.
Combi-R este un model îngăduitor, dedicat schiorilor începători sau medii. Schiul are un miez de lemn, învăluit de o spumă specială care are rolul de a amortiza și absoarbe vibrațiile, reducînd considerabil efortul schiorului și oferindu-i acestuia experiența unui schiat accesibil și plăcut.
Schiul Combi-R este echipat cu legătura Tyrolia PR 11.”
Dincolo de limbajul de marketing, am zice că e un schi jucăuș, dar care nu te lasă la greu. Apropo de feedback de la teste, toată lumea a apreciat capacitatea de cantare a schiului. Mai departe, vedem sezonul viitor, cu niște modele dedicate celor mai sportivi dintre noi.

Combi R la Mădăraș

Ne cerem scuze pentru întreruperea programului și revenim cu o versiune fără sunet a fan-videoului. După cum spuneam, Bando Virginas și Danika Marcu, ne arată că schiurile de pîrtie Combi R țin la tăvăleală și la alte moduri de utilizare.

Posted by Schiuri Reghin on 7 Februarie 2017

Crezi că veți avea mulți cumpărători pentru care va fi suficient faptul că scrie Reghin?

Numele e doar un gateway, schiurile Reghin ar trebui să se vândă pentru ceea ce sunt, adică schiuri de calitate la unui preț accesibil. Numa’ bine mai tăiem niște costuri de pe partea de marketing.

A ieșit soarele și la Madarasi Hargita Síközpont. Schiurile noastre de-abia așteaptă să le încercați.A Madarasi Hargitai Síközpontnál is kisütött a nap! Síléceink izgatottan várják, hogy kipróbáljátok őket!

Posted by Schiuri Reghin on 5 Februarie 2017

Lumea face deja paralela cu alt brand al copilăriei noastre – Pegas. Care Pegas, din punct de vedere business o duce excelent și plănuiește deschiderea unei fabrici în România, dar produsele au fost constat criticate de către comunitatea core – prea hipsterești, calitate îndoilenică, preț mare, etc. Cum ați răspunde?

Va trebui să ne îngrijorăm dacă vom avea și noi parte de critici pe teme de calitate și preț din partea scenei de schi, fie ea core, sau lărgită. În rest, discuții vor exista întotdeauna, face parte din spiritul nostru latino-balcanic. Între timp, noi ne vedem de treabă.

În fine, unde crezi sau speri că va fi Reghin peste 5 ani?

Ca să folosim un limbaj cu miez de lemn, atît din trecut cât și din prezent, am putea spune că noi ne vom strădui ca în următorul cincinal să respectăm și să îmbogățim moștenirea schiurilor Reghin și să facem din brandul Reghin un nume inconturnabil pe scena românească de schi.
Mulțumim!

Testing

Posted by Schiuri Reghin on 28 Ianuarie 2017

Și noi mulțumim. Derdeluș se declară din start susținător al brandului Reghin. Nu aș zice necondiționat, pentru că așteptările sunt destul de mari, mai ales după interviul ăsta, dar cu sunt destul de sigur că lucrurile vor merge bine. Sper doar ca schiorul român să fie receptiv și să dea o șansă schiurilor Reghin. 

valea urlătoare 2017

Chiar dacă a început cu trei zile intense în Bâlea, sezonul ăsta se anunța destul de cuminte. Până acum am tocat pârtiile din Azuga, Sinaia, Bușteni, Poiană. Foarte bune, nu mă plâng, mai ales pentru un schior complet ieșit din formă ca mine. Schiatul pe pârtie rămâne pentru mine cea mai bună metodă de a reintra în clăpari.

Azi s-a întâmplat să dau o vale pe care nu mai ajunsesem dar care era în plan de ceva timp. Urlătoarea. Prognoza anunța o vreme perfectă – soare, vânt slab, temperaturi în jur de 0. Singura problemă pe care mi-o puneam era legată de zăpadă. Nu e vreun secret că în Bucegi iarna nu prea a ajuns. A nins puțin, a fost cald, a bătut vântul. Cine a fost pe fază a prins câteva zile bune, dar cam asta ar fi tot.

A post shared by Alex Borșan (@alexborsan) on

Pe platou e destul de puțină zăpadă, se vede multă iarbă, dar am găsit o porțiune continuă care ne-a dus până la intrarea în Urlătoare în 15 minute. Am dat schiurile jos doar vreo 200m, în rest am mers ușurel la vale. Easiest approach. Chiar în buza văii, primii metri au fost cu iarbă înghețată, dar apoi am prins una din cele mai bune zăpezi pe care ți-o poți dori pe o vale ca asta. Au alternat zone de windpack, hardpack și powder uscat. Ultima porțiune nu a mai fost așa plăcută – am schiat pe o urmă de avalanșă peste care s-a pus zăpada de ieri. Schiabil, dar atât.

#urlătoare w/ @exilinterior

A post shared by Alex Borșan (@alexborsan) on

Valea Urlătoare e mai puțin populară printre schiori, care preferă Albă, Cerb, Morar. Nu e cu nimic mai prejos decât Valea Albă sau Coștila, doar că e ceva mai îngustă. Intrarea este foarte la îndemână, la fel și retragerea, în mod normal. Nu și în cazul nostru, căci asta a fost partea cea mai dificilă a turei. După ce am fost nevoiți să urcăm 20-30m înapoi spre traseul marcat la o săritoare prea mare, drumul prin pădure a devenit aproape periculos pe măsură ce ne-am apropiat de oraș. Zăpadă înghețată, noroi înghețat, crengi înghețate. Totul înghețat. Chiar și în clăparii de tură tot a fost dificil. După două tăvăleli am ajuns la mașină la 3,5 ore de la plecare. Aproape că îmi venea să mai dau o tură.

🎥 @exilinterior

A post shared by Alex Borșan (@alexborsan) on

Da, e iarnă. Nu, nu e firn, ci un mix de zăpadă care poate trece prin tot spectrul de la perfect la infect. Aș zice că sunt bune un piolet și o pereche de colțari. Noi nu am avut nevoie, dar am fost aproape să scot pioletul la urcarea spre traseul marcat. Văile din Bucegi par să aibă mai multă zăpadă și mai bună decât estimam, așa că e destul de probabil să mai urmeze câteva ture în măsura în care vremea va fi de partea noastră.

Kaj e o legendă în viață. Nu de multe ori poți spune lucrul ăsta despre un om, cu atât mai puțin să fi cunoscut unul și, deci, cu atât mai puțin să fi schiat cu unul. Da, aici mă laud că acum niște ani am schiat câteva zile cu Kaj&Sverre.

După ani de zile de FWT și filme cu super eroi, inclusiv minuata serie Salomon Freeski TV, la mai bine de 6 ani de la Tres Bonne Equipe, Kaj își lansează propria serie. E un proiect pe care l-a anunțat de câteva luni pe FB și Instagram, a ieșit un prim episod în care povestea despre ce urmează, acum iată că a trecut la acțiune în Hamsedal, locul unde a crescut ca schior.

Formatul ăsta de 2 minute mi se pare foarte bun – vrei mereu încă un episod. Nu vom vedea atâta acțiune ca la Candide, nu vom vedea atâta poveste ca la Ducroz, dar mă bucur că îl voi vedea pe Kaj pe schiuri în locuri tari.

Că tot veni vorba de recomandări din programul TV, mai băgați un ochi și la Seeking Nirvana. E neapărat de văzut și seria asta, chiar dacă e complet diferită de ce ziceam mai sus. Sau poate tocmai de aia.

 

Brody Leven e un tip simpatic care la un moment dat a schiat și prin Bucegi. Chiar un posibil first-descent în Albișoara Crucii, dacă îmi aduc bine aminte – Bubulu ar putea să mă corecteze aici.

Brody Leven e și un tip muncitor. Trage mult pentru fiecare viraj. Pare că îi place să sufere pe tema asta. Apoi, evident, e legendarul sau cont de Instagram, unde postează cu o frecvență greu de bătut. Și de urmărit. Dar totul pentru o cauză bună – nu știu vreun sportiv profesionist care să își petreacă mai mult timp răspunzând oamenilor chiar și la întrebări mai ciudate (a se citi stupide).

Filmul ăsta spune bine povestea lui Brody. Așa că vizionare plăcută.

“So, if you feel like you’re on your last leg, you’re taking your first step.”

bâlea_7

A trecut ceva timp de când a avut loc, dar cumva au tot apărut alte lucruri și am amânat acest articol. Și mă gândesc că sunt destul de multe persoane interesate să știe cum arată un astfel de curs și de ce este foarte necesar.

Adrian Vălean e un ghid și alpinist cu foarte multă experiență pe munte la modul general, și în special în Bâlea. E un tip meticulos și atent la detalii când vine vorba de cursurile pe care le ține de ceva ani. Am optat pentru un curs de schi alpinism și siguranță montană și în caz de avalanșă.

Anul ăsta, la Bâlea iarna a venit pe la mijlocul lui septembrie și de atunci la câteva săptâmâni, nu multe, mai vine câte o ninsoare bună. Eu am ajuns într-o vineri dimineață, exact la o zi după o asemenea ninsoare. Mai mult, se anunțau trei zile de soare, vânt slab și temperaturi maxime de -10 grade. Prgnoza a fost foarte aproape de realitate, așa că au fost trei dintre cele mai bune zile pe care le-am avut vreodată în Bâlea. Foarte rar se întâmplă să fie și zăpada și vreme bune. Minusul: zăpada se termina relativ repede, coborârea până la cascadă nu era o opțiune bună. Dar asta a contat mai puțin, pentru că oricum liniile cele mai bune sunt alea de sus, din creastă.

Revenind la curs, el a fost împărțit pe mai multe momente cheie. Prima zi a fost de dat în căldarea Doamnei. Lumea care a venit la curs era atât de bucuroasă de zăpadă încât a fost începutul natural și așteptat. Au fost 4-5 coborâri și urcări foarte bune. Mai ales coborâri pentru mine, cu setup-ul meu de freeride touring, nu de schi-alpinism. Și cu prea puțină pregătire pentru prima tură a sezonului. La ultima urcare pe foci, eram destul de stors și visam doar la un duș cald și o bere rece.

Modulul despre avalanșe s-a ținut seara, la frontale, lnângă cabana Paltinu. Nu e prima dată când fac genul ăsta de curs. Din fericire, nu am folosit kit-ul de avalanșă niciodată în afara exercițiilor. Nici nu îmi doresc. Dar asta înseamnă că îl folosesc destul de rar. Cursuri de genul ăsta sunt o ocazie foarte bună de a-mi reaminti corect cum se fac lucrurile pe care nu vreu să am nevoie să le fac în condiții reale. Am căutat prin zăpadă cu transceivere-le, am sondat, am săpat. Apoi am făcut un profil de zăpadă și am studiat straturile intermediare.

Sâmbătă a fost o zi mai tehnică: urcări și kickturn pe pantă mare (+30 de grade), coborâri cu jump-turns sau derapaj, urcare și coborâre cu colțari și pilotet, tranziție de la schiuri la colțari cu asigurare, etc. Plus o coborâre dinspre Capra cu apusul în față. Genul ăla de moment pentru care îți vine să te bați singur pe umăr că ești unde trebuie.

Ultima zi, duminică, a fost ziua mai călduroasă puțin. Eu m-am separat de grup, aveam de ajuns mai repede acasă, așa că am mai dat o coborâre din Capra într-un powder uscat și bine așezat. Grupul a făcut o urcare lungă până pe Văiuga. După ce am văzut pozele am decis că e pe lista de lucruri de făcut cu prima ocazie când ajung din nou la Bâlea.

Pe lângă faptul că înveți sau îți reamintești tehnici esențiale, o ieșire ca asta e bună să îți înțelegi mai bine echipamentul și propriile limite.

Nu intru mai mult în detalii. Rostul articolului e să vă dea o imgine despre ce se întâmplă la cursul lui Adi: o combinație foarte bună de schiat, urcat, învățat și repetat. Cred că oricine are nevoie de un curs ca ăsta măcar o dată la 2 ani. Pe Adi îl găsiți ușor pe Facebook, vedeți când e următorea dată liberă și băgați-vă, îmi veți mulțumi mai târziu.

skipass

Schiul tinde să intre într-o zonă prohibitivă, ținând cont de costul pass-ului pe o săptămână. Scumpirea poate să nu supere pe nimeni de la un an la altul, în fond niște euro în plus înseamna o bere, două în minus, și-ți zici „ce mai contează? sunt la schi!” – iar pe asta mizează probabil și ei. Dar dacă te uiți doar 5 ani mai în spate și la sumele adăugate la costul pass-ului an de an, perspectiva nu e prea roz.

Informația brută: prețurile cresc constant

Asta rezultă din statisticile pe care le oferă cei de la where2Ski: „În fiecare an, atunci cand sunt anunțate prețurile noi, ele sunt mai mari cu 7-8 eur extrasezon/ sezon. La austrieci cu precizie matematica, iar la ceilalți cu sume similare, dar care pot ajunge uneori și la peste 10 euro. De exemplu, în Soelden un pass era 205,50 euro în 2008, 218 în 2010, iar anul ăsta e 269 de euro, cel mai scump din Austria. Asta înseamnă o creștere de 64 euro, mai bine de 30% în doar 8 ani. În Zillertal un pass era 186 de euro in 2009, iar acum e 242, deci și aici o creștere de 30% ”. În Chamonix costă 299 de euro pentru 6 zile, și, în general, cam toți se îndreaptă spre 300 de euro. În Elveția, 300 de euro e deja bătut, convertind sumele din franci ale unor stațiuni, dar Elveția a fost mereu mai cu moț. E clar că de la anul pragul psihologic va fi trecut și în Franța și ulterior și în rest. Ironic e că prețurile astea sunt cele din Elveția, de care fugeam acum câțiva ani. Practic, prețul AU de azi e CH de ieri.

Încă ceva: prețurile cresc mai repede decât rata inflației – care în toate țările astea a fost sub 1% în general în ultimii ani. Deci motivele trebuie căutate în altă parte.

Evoluția prețurilor în 5-10 ani

Ar fi interesant de făcut o proiecție în timp, pentru că hei, s-ar putea să te cam doară gândul. Pe modelul actual, Soelden de exemplu o să ajungă probabil în:

5 ani la 320 eur
10 ani la 360 eur / 6 zile

Chamonix va ajunge probabil în:

5 ani la 350 eur
10 ani la 400 eur / 6 zile

Ceea ce poate insemna prohibitiv. Sau să nu mai ieși decât, așa, un weekend. Ce faci dacă la momentul ăla ar trebui să ieși cu familia și să înmulțești totul cu 3 sau 4? Prin comparație, prețurile din România încep să nu mai pară așa mari ca în trecut.

Dar să încercăm să înțelegem și de unde vin aceste creșteri.

Motivul #1: Schimbările climatice afectează raportul dintre cerere și ofertă

Prețurile cresc în primul rând pentru că scade numărul de zile care pot fi vândute. Pe de altă parte, a crescut numărul de turiști pe zilele alea mai puține. Deci o exploatare mai intensivă a resurselor. Cererea e în creștere sau constantă, ofera e în scădere, așadar prețurile vor crește.

E o informație pe care nu am cum să o verific cum trebuie, dar sunt destul de sigur că așa e, pe fondul scăderii duratei sezonului, cel puțin în stațiunile de mică altitudine. În plus, altitudinea asta mică e din ce în ce mai mare, în sensul că e zăpadă constant doar la +2000m. Consecința e că stațiunile au fost obligate să investească masiv în instalații de zăpadă artificială și tot ce presupune asta. Totuși, deși multe stațiuni nu au probleme reale în a avea zăpadă, sau cel puțin nu atât de mari încât să fie nevoie de măriri de prețuri semnificative, ofertele tind să se alinieze.

Motivul #2: Calitatea serviciilor e mai bună decât acum 10 ani

Asistăm și la un război al cifrelor. Tot mai multe domenii caută să se plaseze tot mai sus în cifre cu cel mai mare număr de pârtii, de instalații, de tunuri de zăpadă, cu domenii legate între ele – vezi Dolomiti Superski, Mont Blanc Unlimited, Portes du Soleil – și tot mai multe caută să se măreasca și ele ca să reziste – Alpe d’Huez și Les 2 Alpes de exemplu. Asta vine la pachet cu costuri suplimentare raportat la investiții, respectiv „value for money” – îți dau mai mult, îți iau bani mai mulți.

Apoi s-a investit în transportul pe cablu pentru a reduce timpii de așteptare, în mașini de aranjat pârtiile, măsuri și echipamente anti-avalanșă, snow-park-uri și alte alternative de distracție.

Motivul #3: Modelul de business actual

Contextul mai larg ar fi că schiul merge spre industrializare din ce în ce mai evident. Asta deși ar trebui ca industra să își pună serios problema dacă modelul de business e sustenabil pe termen lung. Aici discuția e mai lungă, pentru că cele mai multe stațiuni tratează sezonul de vară cu la fel de multă atenție ca pe cel de iarnă din motive evidente, deci investițiile se amortizează altfel.

Apoi sunt mai multe puncte de vedere: impactul investiției și al dezvoltării stațiunilor asupra mediului, impactul asupra comunității locale, impactul asupra turistului. Evident că fiecare stațiune urmărește o creștere a veniturilor și a profitului pe termen mediu și lung. Asta e altă caracteristică a industriei: e un model de business care dă roade pe termen lung. Creșterile de prețuri din ultimul timp ne arată că e presiune pe recuperarea mai rapidă a investițiilor din ce în ce mai mari.

Așa că e nevoie de altă abordare pentru ca stațiuni mici ca LaGrave să mai există în următorii 5 ani. Mai multe pe subiectul ăsta aici.

Posibile soluții pentru scăderea prețului și a impactului asupra individului

Puțin probabil ca stațiunile să aibe interesul sa o faca. Sau să poată. Pentru asta dezvoltatorii din zona de schi ar trebui să reevalueze modelul de business și investițiile în contextul schimbărilor de climă și a scăderii duratei sezonului. Construirea de noi cabluri si lărgirea constantă a domeniilor merge mână în mână cu costul tot mai ridicat al zăpezii (cât îmi dă natura/căt produc artificial). E posibil să fie un carusel de neoprit, în condițiile în care concurența o ridică mereu la fileu.

Ce soluții au turiștii să scadă prețul?

Ca vânzări, modelul din US e foarte interesant. Pe lângă faptul că se unesc multe stațiuni sub un singur pass de sezon – de multe ori stațiuni aflate la multe sute de km depărtare, cele mai bune dealer-uri pentru pass-uri le găsești online, la intermediari care cumpără en-gros și vând en-detail. Și oricum, prețul e mai mare decât în Europa. Încă.

Altă variantă, mai fezabilă de data asta, e să te bagi într-un grup mai mare care are puterea să negocieze și să scadă costurile. De exemplu Snow Fest și alte produse turistice asemănătoare care scot la 345 de euro pass cu cazare, în condițiile în care passul la casă costă 245 de euro anul ăsta, iar dacă adaugi un minim de 150-200 de euro de om pentru cazare, sari de 400. Ceea ce însemnă, de fapt, o continuare a industrializării. Ironic, dacă te gândești că schiul e exact opusul, măcar în teorie.

Vânătoarea de oferte e mereu o variantă. De multe ori apar pachete oferite de hoteluri, de genul cazare + masă + pass la prețuri foarte bune. Se întâmplă în general în prima parte a lui decembrie sau ianuarie, când cererea e mai mică decât în restul sezonului.

Sunt și variante mai neconveționale: schiul de tură sau splitboarding-ul. Mai puțin dat la vale, mai mult timp de admirat peisajul. Sau să cumperi skipass-ul pe ore, fix cât vrei să te dai: azi 3 ore, mâine 4, apoi pauză și tot așa. Asta presupune să elimini orice timpi morți pe pârtie – masa, berea, pozele, etc. Vii, te dai, pleci.

E necesara apariția mai multor pachete de final de sezon, când cei de la casierie și cazările sunt dispuși mai mult ca oricând să negocieze. Schiatul în martie a intrat relativ curând in vocabularul uzual, dar este posibil să devină o constantă în următorii ani. În plus, vorbim de o industrie în care este încă mult loc pentru nivelarea prețului. Scumpirea pass-ului cu o eventuală scădere a cererii lovește în toate celelalte business-uri din jur, în primul rând în cazări. Dar doar mecanismul cerere/ofertă poate genera dealuri și asocieri mai convenabile skipass + cazare sau intermediarii de care ziceam mai sus. Aici va avea un cuvânt de spus și tehnologia – vezi Airbnb.

În fine, pentru localnici există mereu pass-ul de sezon. Nu se aplică în cazul nostru, stațiunile din România nu au așa ceva în oferta curentă. În Sinaia a existat la un moment dat un pass de sezon, posibil să mai existe și acum, dar nu era pentru oricine – era nevoie ca numele tău să fie pe o listă, să faci o cerere, să fie aprobată etc. Dar dacă ești francez, să zicem, și stai pe lângă Chamonix, un pass de iarnă e la ofertă acum la 994 Euro, prețul întreg fiind de 1731 Euro. Sau dacă ai afinități cu Saas Fee, ei fac acum o campanie destul de curajoasă, încearca securizarea a 99.999 de pass-uri de sezon pe 3 ani/ 15 ani, la prețuri de dumping.

Concluzii

Cert e că în afara unor soluții alternative, prețul schiului va ajunge foarte curând, dacă nu a ajuns deja, la limita sau în afara zonei noastre de confort. Va trebui să vedem cum refacem calculele și cât de mare e pușculița pe care va trebui să o spargem: poate va trebui să bem mai puțină bere, să servim mai mult de la supermarket (se poate mai mult de atât?) sau să renunțăm la o zi două de dat. Sau, va trebui să facem sau să obținem deal-uri mai bune, ori să ne asigurăm că în perspectivă vom face atăția bani, cât să nu ne deranjeze scumpirile. În fond, nimic nu e scump, dacă dispui de fondurile necesare.

Lista completă cu prețurile skipass-urilor pe 6 zile poate fi consultată aici.

1617_armada_action001

Scriam cu ceva timp în urmă despre trendurile din schi în perioada care urmează, să zicem 2-3 ani. Dar ce se întâmplă anul ăsta, care sunt modelele care merită ceva mai multă atenție? Articolul ăsta e un fel de compilație a celor citite pe net. Nu am testat nimic, nu am pus mână pe mai nimic nou. Sunt schiuri care din descrierile producătorilor și a celor care au avut deja câteva zile pe ele par să iasă în evidență. Cu o singură excepție, e vorba de schiuri all-mountain cu înclinații mai degrabă spre off-piste, de la producători mai mici sau mai mari. Cei mici vând direct de pe site-urile lor, pe cei mari îi găsiți prin cele câteva magazine de la noi sau pe site-urile clasice (Blue Tomato, Telemark Pyrenees, etc).

Bun, ca să nu o mai lungim, iată propunerile mele în ordine lățimii.

1. Black Crows Arto

black-crows-arto

Nu am mai schiat de mulți ani un schi de pârtie, cu atât mai puțin unul de GS. Dar Arto m-a făcut să îmi pun problema că poate ar trebui. Arto e la fel de adaptabil ca Nocta, ca să vorbim tot despre Black Crows, doar că e în celălalt capăt al spectrului. Ar trebui să prind Poiana pustie, într-o zi rece de marți să zicem, cu zăpadă bună și perfect bătută. În plus, ar trebui să bag sală intensiv de pe acum ca să fiu sigur că mă ridic la nivelul cerințelor.

Dar cum ar fi? Senzația aia că ești într-o locomotivă pe șine și tocmai ai intrat cu viteză prea mare într-un viraj prea strâns și să ieși din viraj mai tare decât ai intrat. Și să cauți rapid următorul viraj ca să vezi la câte G-uri poți rezista… Un singur amendament: sănătatea ligamentelor genunchilor nu ar trebui să fie prima prioritate. Și oricum, nu ai cum să bagi prea multă sală, e aproape noiembrie.

2. Nordica Enforcer 93

nordica-enforcer-93

În mod normal aș fi mers către varianta mai lată, de 100mm, dar din ce se aude, Enforcer 93 e un schi mai țeapăn și asta îl face extrem de interesant. Ca în cazul multor modele din listă, și aici vorbim de 2 straturi de titanal. L-aș lua fix ca un schi de toată ziua, de dat pe oriunde și oricând, mai puțin în zilele alea când știi că ai nevoie de ceva lat.

Sunt destul de sigur că varianta de 193 e de bază atât pe pârtie, cât și pe un Carp dat rapid. De fapt cred că ăsta e cuvântul de ordine: rapid.

3. Salomon MTN Explore 95

salomon-mtn-explore_95

MTN Explore 95 e schiul de tură al lui Mike D. Acel Mike D, da, care cu vârsta a început să practice destul de des tură, după cum se vede și în seria Salomon TV. Ca să fiu sincer, e prima dată când mă gândesc la un set-up complet Salomon: schiurile astea, clăparul MTN Lab și legăturile MTN low-tech. Mai mult din cauza clăparilor. În orice caz, iau în calcul un schi mai de touring decât ce am acum – Armada Invictus 108 Ti, care e foarte tare doar că greutatea nu prea îl recomandă pentru touring. Iar Salomonul ăsta nou pare să bifeze multe puncte: lățime bună, lungime ok – chiar dacă aș prefera mai lung de 184, greutate foarte bună – undeva pe la 1600 de grame. În plus e mai țeapăn, în special pe zona mediană și coadă.

4. Armada ARV 96

armada-arv-96

ARV a fost unul dintre schiurile care mi-au plăcut cel mai mult din gama Armada. Asta până acum 2-3 ani când au încercat să îl facă mai potrivit pentru piața europeană și l-au dotat cu două plăci de titanal. Rezultatul nu a fost rău deloc, dar spiritul lui ARV e altul.

Din fericire, cei de la Armada s-au prins și așa a apărut linia Invictus. Iar de anul ăsta ARV revine la conceptul inițial: schiul cu care te poți distra oriunde, oricând. Ca să fie siguri că oricine își găsește ARV-ul potrivit, există 3 lățimi: 86, 96 și 106mm. În mod normal aș alege 106, dar ceva îmi spune că 96 s-ar putea să fie mai bun pentru un schi pe care îl vrei lejer. În orice caz, când mă gândesc că iarna asta e posibil să schiez destul de des cu un copil în rucsac sau, în anii care urmează, cu un copil pe lângă mine, la schiul ăsta mă gândesc.

5. Dynastar Pro Rider

dynastar-pro-rider

Cu câteva săptămâni înainte ca Dynastar și Aurelien Ducroz să anunțe că nu vor mai continua parteneriatul, au apărut informațiile oficiale despre acest model. Se știa din primăvară de existența lui, dar abia acum în toamnă s-a făcut complet lumină. Deci, care să fie cel mai radical schi al acestui sezon? Nu cred că greșesc dacă pun în capul listei noul Dynastar Pro Rider, deși nu îmi dau seama cât e de nou. Din meniu: o singură dimensiune disponibilă (192cm), legăturile se montează la -13cm (!!!), iar schiul cântărește 2,6 kg. Rocker? Nu chiar: 5 mm de camber old-school. Se cere asortat cu Look Pivot 18 și Lange XT 130.

Pe schiul ăsta scrie “back to the future”, oriunde în perioada 2000-2005. Salutăm și grafica corespunzătoare, care se regăsește și în gama de race. Căci, ce e Pro Rider dacă nu un schi de race pe Bec de Rosses? Dacă mă uit bine la lista, e modelul care mi s-ar părea cel mai potrivit pentru un schior de big-mountain în România. Doar să fie sigur că e schior, căci schiul ăsta nu va ierta pe nimeni.

Acum mă scuzați, am de făcut 100 de flotări numai pentru că m-am gândit la Pro Rider.

6. Down Showdown 105

down-showdown

Ai zice că 105 e lățimea cea mai populară, evident după 108, când vine vorba de all-mountain-uri serioase. Dar ce e complet unic în cazul lui Showdown 105 e lungimea: 202 cm. Și atât. Douâ straturi de titanal și doar 30 de perechi disponibile. Exclusivist e puțin spus. Nu știu să mai fie vreun schi de +2m pe piață în momentul ăsta. Iar prețul nu e deloc stratosferic – 650E cu comandă direct pe site-ul lor.

Down e un prodcător mic, european, care se mișcă foarte bine de ceva ani și feedback-urile pe care le au schiurile lor sunt excelente. În plus au un serviciu de client-service/ post-vânzare/ garanție prompt și rapid. Merită puțină atenție și celelalte modele.

7. Forest Lotor

forest-lotor

Iată un schi cel puțin interesant de la un producător la fel de interesant. Forest sunt doi frați ingineri școliți bine și un art-director. Da, într-o perioadă de incertitudine economică și cu ierni din ce în ce mai slabe, băieții ăștia au decis să investească niște bani, timp și energie în schiuri. Cam atât de încrezători sunt în ce fac.

Schiurile sunt proiectate în Slovacia și construite în Cehia. Toată gama lor arată senzațional și, pe hârtie cel puțin, par să fie ce trebuie. Fiecare schi poate avea coada dreaptă, twin-tail, swallow-tail sau alpin (decupată pentru pieile de focă). Lotor e altfel. Lotor e un schi asimetric. Un concept nu neapărat nou și nu neapărat unic – vezi K2 Marksman, Lib Tech MegaPow, câteva modele de carving la Elan. Dar Lotor e, din nou zic, altfel. Pentru că ai 2 perechi de schiuri într-una. Le poți folosi pentru freeride – contact pe o lungime mai mare, viraje largi, viteză mare, sau pentru backcountry – contact pe o lungime mai mică, deși mai manevrabil și mai rapid în reacții. Sau cel puțin așa zic oamenii ăștia pe site. Vine chiar și cu coada “alpine”, dar numai pe pre-comandă. Clar aș testa oricând un Lotor de 187. Și orice alt model Forest.

8. Blizzard Cochise

blizzard-cochise

Nu e tocmai o noutate, dar Cochise e unul din reperele în categoria asta. Nu e chiar ușor de schiat, e mai degrabă greu în actualul peisaj, dar e cât se poate de stabil și inspiră încredere indiferent de cum e zăpada sau terenul.

La un moment dat era semi-identic cu Voelkl Mantra, dar lucrurile nu mai stau deloc așa. Azi Mantra e un schi care încearcă să ajute convingă cât mai mulți schiori că e relativ ușor să schieze în offpiste. Cochise a ales alt drum – a evoluat către un all-mountain care recompensează schiorul tehnic și agresiv.

9. Whitedot R.108 Carbonlite

WHITEDOT_DIRECTOR_16_17

Whitedot sunt niște englezi care s-au apucat de treaba asta acum vreo 10 ani. Genul de englezi care sunt de găsit mai des în Chamonix, decât în Leeds unde le e sediul. Schiurile sunt fabricate în Europa, cel mai probabil în fabrici ale producătorilor mari. Au o construcție încântătoare, cu sidewall cap-coadă și o senzație generală de lucru foarte solid. Fred Syversen a făcut brandul celebru când cu “săritura” de 107 metri căreia i-a supraviețuit.

R.108 este, conform site-ului oficial, cel mai adaptabil model al lor. Iar în versiunea de 195 cm e un schi unic, căci nu știu să existe vreun schi de tură de dimensiunea asta. Cumva reușește să stea sub 2 kg, ceea ce iarăși sună foarte bine. Versiunea normală are 2,3 kg, deci oricum un schi destul de ușor pentru lugimea asta. Carbonlite pare că ar face echipă bună cu un Marker KingPin sau un Beast 14.

Ah, aruncați o privire și la ce le-a mai rămas din anii trecuți. S-ar putea să găsiți niște schiuri excelent lucrate la preț de Decathlon.

10. Voelkl Confession

voelkl-confession

Salutați-l pe înlocuitorul lui Shiro. Doar că nu e un continuator, ci un schi complet diferit, deși doar cu 2mm mai îngust. Dacă Shiro era un reverse camber foarte specializat pentru powder, Confession are o construcție mai clasică, cu ceva camber în zona mediană și coadă dreaptă. E un schi direcțional care, ce-i drept, va prefera zăpada mare dar cei care l-au testat spun că e mult mai adaptabil decât te lasă să crezi dimensiunile. Și că ar trebui privit ca un big-mountain charger. Alegerea lui Ian McIntosh și a lui Sam Smoothy, deci lucrurile tind să fie destul de clare. Nu m-aș lăsa intimidat, însă, și l-aș încerca într-o zi bună la Bâlea.

Asta e lista. sunt 10 schiuri care sunt interesante din punctul meu de vedere, deci alegerea a fost foarte subiectivă. Mi-ar plăcea foarte mult să știu ce modele vă interesează pe voi.

Sursă foto cover: Armada Skis. Celelalte imagini sunt de pe site-urile respectivilor producători. 

aurelien_ducroz

Nu mai e tocmai o noutate că Seth Morrison nu mai e pe K2, am scris deja dar reiau puțin. Asta după ce se cam indentifica cu imaginea și istoria modernă a brandului. La puțin timp după, au apărut știri și mai alarmante despre K2 care, împreună cu Volkl, Marker, Line, Ride și alte câteva branduri sunt parte din același fond de investiții. Între timp, apele s-au mai liniștit cu un comunicat oficial de presă care zice că totul e bine, dar tot e un nor care plutește pe-acolo. Pe de altă parte, la anunțul lui Seth de pe Twitter câteva branduri i-au făcut public oferte: Moment, Dynafit, ON3P, Armada, Wagner, Whitedot.

Altă veste: Marka Abma e pe Black Crows. Nu știu să îl fi văzut vreodată pe altceva decât pe Salomon. E foarte tare gașca de punkiști și punkiste care s-a format la Black Crows, cu Julien Regnier, Nathan Wallace, Marja Persson și, evident, bătrânul însuși, Bruno Compagnet.

Din 2003 Abma e nelipsit din filmele MSP și apărea constant și în seria Salomon Freeski TV. E genul ăla de schior care te face să iubești și să urăști filmele de schi în care toți dau dropuri imense în powder și mai imens. Vine pe traseul clasic în SUA: mogul, parc, backcountry. Cât a fost în echipa Salomon a contribuit destul de mult la dezvoltarea modelului Shogun, un all-mountain foarte civilizat și apreciat la vremea lui. Asta cumva în ciuda faptului că în toate filmele apărea cu ce era mai lat din gamă. Va fi, deci, interesant de urmărit ce impact va avea în viitorul apropiat. Apropo, și Seth s-ar integra destul de bine în peisaj, iar Anima pare un schi pe gustul lui.

În fine, cea mai recentă e afacere 100% europeană. Aurelien Ducroz, omul care a fost imaginea Dynastar timp de 12 ani, e de câteva zile rider Movement. E aproape ironic că Ducroz și Dynastar au anunțat încetarea colaborării la numai câteva zile după ce apăruseră primele imagini și informații oficiale cu noul Pro Rider, practic modelul pe care Ducroz l-a făcut celebru și invers, din moment ce împreună au câștigat 2 titluri de FWT. Iată cum Ion Trandafir și Ducroz sunt din nou colegi.

Ducroz, de când nu a mai concurat în FWT, s-a apucat de sailing și a început să filmeze în Chamonix. Seria Cham Lines ar trebui să intre în sezonul 4. Sper, cel puțin.

PS: Reine Barkered și Jackie Paaso s-au căsătorit. Să vezi ce copii fac ăștia doi.

jp_and_andreas

29 septembrie 2014 a început ca orice altă dimineață de duminică. M-am trezit și am ieșit încet din pat ca să nu o trezesc pe Zoe – lucru destul de nou pe vremea aia, din moment ce încă nu împlinise o lună, apoi le-am pus boabe câinilor și mi-am scos telefonul de la încărcat. M-am așezat pe canapea și am început să mă uit la pozele noi de pe Instagram, încercând să mă dezmeticesc, dar fără să îmi doresc neapărat. A durat foarte puțin amorțeala asta, în câteva secunde aflam că JP Auclair și Andreas Fransson fuseseră victimele unei avlanșe undeva în munții San Lorenzo, la granița dintre Chile și Atgentina. Bjarne Salen, aflat pe un versant opus, a fost martorul incidentului fără să poată face ceva. Deși inițial toată lumea spera că poate au avut o șansă de a supraviețui, în următoarele ore a fost confirmat scenariul cel mai negru. Corpurile celor doi nu au fost niciodată recuperate.

În timpul scurs de atunci, legendele lui JP și Andreas a crescut cu fiecare zi. La 2 ani de la moartea lor probabil că sunt mai cunoscuți și mai influenți decât vreodată înainte. Lui JP i-a fost recunoscut și în afara comunității de schiori ultra-pasionați meritul de a fi contribuit major la producerea primului schi twin-tip și tot pionieratul în zona de freestyle. Iar lui Andreas, pe lângă numărul mare de culoare și fețe schiate în premieră, modul unic în care vedea și relaționa cu muntele, pericolul și viața.

Erau în Chile pentru un proiect video care trebuia să fie filmat de Salen, sub numele Apogee. Tot ce a mai ieșit a fost un in memoriam din care ne putem face doar o idee despre ce am fi ptut vedea.

La începuturile carierelor lor făceau lucruri complet diferite. JP era unul din cei mai inovativi oameni din snow-park-uri, în timp ce Andreas împingea mai departe limitele schiului extrem, cea mai mediatizată realizare fiind un first descent în Denali. Dar ce i-a adus împreună? În ultimii 2 ani am citit și recitit mare parte din interviurile lor. Am revăzut edit-urile video, am descusut conturile de Instagram, paginile de Facebook. În general tot ce am putut găsi în legătură cu ei. Tocmai pentru că asocierea lor mi se părea atât de puțin probabilă, dar atât de potrivită. Atât de diferiți, dar perfect complementari.

Pentru amândoi a doua casă era în Chamonix pentru a fi mai aproape de esență. Aici s-au și cunoscut, de altfel. Vedeți, sau revedeți, The Ordinary Skier, un film în care rolul principal e al lui Seth Morrison, dar care pentru mine a fost mai mult despre JP. Seth are aura asta de erou cu puteri nelimitate din benzile desenate, indiferent că e vorba de Alaska, Portillo, sau Chamonix.  JP e novicele, e cel venit să învețe și care se îndrăgostește complet de munte, de oraș și de cultura unică a locului. Andreas era deja veteran și un erou local, pentru că Chamonix nu ține prea mult la etichete și naționalități. Aici e vorba de munte și pentru asta se mută oameni din toate colțurile lumii. Între timp și Seth Morrison își petrece cea mai mare parte a iernii tot în Cham.

Înainte de a fi schiori, alpiniști, oameni de munte și tot așa, JP și Andreas au fost deschizători de drumuri., inovatori, exploratori în sensul larg al cuvântului. Dar au fost, în egală măsură, și esteți, foarte atenți la relația dintre scop și formă, de cum acțiunile lor modifică realitatea. E destul de evident la Andreas – vezi articolele de pe blogul său, care din fericire încă sunt păstrate online. Filosofia asta se aplica direct în modul în care se mișca pe munte, mai ales când cobora pe schiuri – în general o luptă pentru supraviețuire combinată cu eleganță și eficiență. Și la JP e la fel de evident – vezi ultimele edituri video cu clasicul segment din All.I.Can, vezi schiurile construite pe baza ideilor lui și impactul major în evoluția ulterioară a schiului (Salomon 1080, Armada JJ, chiar și Armada Declivity). Amândoi sunt oameni care au remodelat lumea.

Oamenii care i-au cunoscut spun că dacă drumul pe care și-l alesese Andreas era de multă vreme foarte îngust și riscant, JP era extrem de precaut în tot ce făcea legat de munte. Faptul că devenise tată cu puțin timp înainte de accident îl făcuse să fie și mai atent. Părea că împreună intră într-o nouă fază și personal eram extrem de curios să văd ce va urma din ideile și energiile lor combinate.

Voi rămâne mereu cu regretul că deși am avut câteva ocazii să îl cunosc pe JP, lucrurile nu s-au aliniat de la sine, iar mie nu mi s-a părut destul de important la momentul respectiv să fac ceva ca să le aliniez. Mă bucur că l-a cunoscut Bogdan, care a rămas cu câteva discuții foarte umane și cu câteva postere semnate și dedicate unor prieteni buni și care merită din plin să aibă pe perete așa ceva.

E păcat că doi oameni atât de semnificativi pentru schi sunt atât de puțin cunoscuți în România. Sper că articolul ăsta să mai trezească câteva întrebări care să ducă spre câteva căutări pe YouTube și Google, câteva alte articole citite și tot așa. Chiar și cei care știu mai multe sau mai puține despre ei, vor descoperi sau își vor reaminiti de doi oameni absolut minunați. Și a căror poveste continuă și acum, iată.

În iunie 2013, JP îmi răspundea unui mini-interviu, singurul pentru o publicație românească de orice fel. Articolul inițial s-a pierdut o dată cu alte câteva, dar mi se pare o ocazie bună să îl reiau mai jos. În cuvinte puține și simple, JP își expune viziunea despre munte și schi. Îl reiau fără nici o modficare, exact cum l-am primit. Recitind acum, cuvintele au cu totul alt sens și le înțeleg cu totul altfel.

1. How did the last season go?
It’s hard to say this year, I hurt my knee back in September. I had a few days on the hill when I though “Ok, here we go..” but I had to ease into it this year, there was no particular day… It was all baby steps.

2. The line of the season?
I had lots of really fun runs this year.. The last ones I remember are from last month (April 30th to May 3rd). I followed Andreas Fransson and Christof Henri around Chamonix for a couple days. those were special days. I put something together with my GoPro images so I can revisit those memories, you can check it out here.

(Notă: Editul ăsta are o încărcătură specială pentru mine, pentru că e unul din filmele cu care am adormit-o de multe ori pe Zoe. Unii părinți se uită cu copii la desene animate, noi am început cu alt gen. Pe ăsta l-am văzut împreună de multe ori și mă gândesc că dacă va ajunge să schieze sau să îi placă muntele și zăpada, JP va fi avut o contribuție.)

3. Any regrets after the last winter?
Not really, no real regrets. It’s when you make mistakes or poor decisions that you learn the best lessons. And this winter I’ve learned to pay even more attention in the mountains and to go slow. I’ve learned that I enjoy working on smaller projects and smaller crews.

4. What are your plans for the next one?
Hard to say, I guess it will be Poorboyz productions’ 20 anniversary next year so I’m sure they’ll have something planned. I could see it being something fun to work on…  After filming “Theme, story or trip based” movie parts for the last few years, Maybe I should go back to filming ski porn..! I haven’t been to Japan in over 5 years and I miss it. I’d like to go but I’ve been saying that for over 5 years ! You never really know how the winter will shape up until it’s here. The most certain thing is that I’ll keep trying to spend as much time as I can in the Alps.

5. Did you learn anything new this winter?
Besides the lessons I mentioned above, I learned more about ski designs and ski testing, I learned a lot about working on bigger movie productions with bigger crews. I learned a ton about alpinism and ski mountaineering. I learned that I love walking in the mountains, that I don’t need to have the best conditions with the best ski runs to be happy. I learned that spending time in the outdoors is vital to my wellbeing.

Foto: Daniel Ronnback/ Instagram