TURE |

Bucegii la picior: Vâlcelul Portițelor

BY Alex Borșan 13 March 2017 TURE

În lumina noilor informații despre telecabina din Bușteni, putem inaugura liniștiți seria de articole “Bucegii la picior”. Spuneam că mi se par evidente 3 variante de acces la văile din nordul masivului: telecabina din Sinaia, urcare pe Valea Cerbului sau cu mașina până la Diham și de acolo la picior.

Câteva cuvinte despre tura de acum o săptămână, când am făcut o plimbare lungă de la cota 2000 până la intrarea în Valea Albă. Întâi am vrut să coborâm pe valea Comorilor, dar ne-a descurajat lipsa zăpezii. Speram că Alba va avea mai multe de oferit, dar am ales greșit. După două viraje pe o zăpadă betonată și cu un vânt extrem de nervos venind de jos, ne-am înghițit ambițiile de schiori de abrupt și am dat-o cuminte înapoi până la Piatra Arsă.

Yesterday the alpinists had more fun.

A post shared by Alex Borșan (@alexborsan) on Mar 4, 2017 at 10:04pm PST

Chiar și așa, sau poate tocmai de aia, am intrat ca niște eroi în stația de telecabină de la 2000, transpirați, obosiți și bătuți de vânt și soare. Apoi am stat cu sufletul la gură urmărind prognoza care anunța ninsori masive în Bucegi. Nu au fost masive, dar să privim partea bună: a mai nins ceva.

Pentru tura de ieri am decis că valea Cerbului e alegerea prea evidentă. Am ochit vâlcelul Portițelor urcat din poiana Bucșoiului. Am lăsat mașina la cabana Steaua. Într-o oră eram la Pichetul Roșu și de acolo pe Take Ionescu în încă o jumătate de oră în poiană. Ne-am dat seama că am cărat degeaba colțari și pioleți, pentru că stratul de zăpadă proaspătă creștea pe măsură ce urcam. Ăsta a fost motivul pentru care nu am reușit să urcăm mai mult de o treime din vâlcel, ne-am oprit când lucrurile deveneau cu adevărat interesante. Nu știu cum ar fi fost cu focile puse pe schiuri, ceva îmi spune că nu am fi urcat cu mult mai sus din cauza pantei și a tehnicii noastre destul de precare. Am sperat că măcar ceața ne va lăsa la un moment dat. Poate data viitoare.

Partea bună e că am schiat o zăpadă excelentă pentru mijlocul lui Martie. Un powder aproape uscat, stabil și prietenos. O vale foarte bine acoperită, pe care nu am mai fost până acum și pe care o voi ține minte pentru a o încerca din nou când va putea fi urcată integral. Apoi am continuat pe schiuri până la Pichetul Roșu, practic un vis din copilărie.

Cu ocazia asta raportez și prima defecțiune a clăparului La Sportiva Spectre. S-a crăpat limba clăparului drept, exact pe zona de torsiune. Doar într-o parte, dar tot e destul de enervant. Încerc să improvizez o reparație, dar oricum iau în calcul să iau un Salomon MTN Lab pentru ture scurte, iar Spectre să rămână clăparul pentru mai lungi și care presupun și mai mult mers fără schiuri.

Edit: Am corectat numele vâlcelului. În versiunea originală era numit greșit “vâlcelul Pietros”. Numele corect este vălcelul Portițelor.

Tură în Bucegi: Valea Urlătoare

BY Alex Borșan 26 February 2017 TURE

Chiar dacă a început cu trei zile intense în Bâlea, sezonul ăsta se anunța destul de cuminte. Până acum am tocat pârtiile din Azuga, Sinaia, Bușteni, Poiană. Foarte bune, nu mă plâng, mai ales pentru un schior complet ieșit din formă ca mine. Schiatul pe pârtie rămâne pentru mine cea mai bună metodă de a reintra în clăpari.

Azi s-a întâmplat să dau o vale pe care nu mai ajunsesem dar care era în plan de ceva timp. Urlătoarea. Prognoza anunța o vreme perfectă – soare, vânt slab, temperaturi în jur de 0. Singura problemă pe care mi-o puneam era legată de zăpadă. Nu e vreun secret că în Bucegi iarna nu prea a ajuns. A nins puțin, a fost cald, a bătut vântul. Cine a fost pe fază a prins câteva zile bune, dar cam asta ar fi tot.

A post shared by Alex Borșan (@alexborsan) on Feb 26, 2017 at 4:21am PST

Pe platou e destul de puțină zăpadă, se vede multă iarbă, dar am găsit o porțiune continuă care ne-a dus până la intrarea în Urlătoare în 15 minute. Am dat schiurile jos doar vreo 200m, în rest am mers ușurel la vale. Easiest approach. Chiar în buza văii, primii metri au fost cu iarbă înghețată, dar apoi am prins una din cele mai bune zăpezi pe care ți-o poți dori pe o vale ca asta. Au alternat zone de windpack, hardpack și powder uscat. Ultima porțiune nu a mai fost așa plăcută – am schiat pe o urmă de avalanșă peste care s-a pus zăpada de ieri. Schiabil, dar atât.

#urlătoare w/ @exilinterior

A post shared by Alex Borșan (@alexborsan) on Feb 26, 2017 at 6:19am PST

Valea Urlătoare e mai puțin populară printre schiori, care preferă Albă, Cerb, Morar. Nu e cu nimic mai prejos decât Valea Albă sau Coștila, doar că e ceva mai îngustă. Intrarea este foarte la îndemână, la fel și retragerea, în mod normal. Nu și în cazul nostru, căci asta a fost partea cea mai dificilă a turei. După ce am fost nevoiți să urcăm 20-30m înapoi spre traseul marcat la o săritoare prea mare, drumul prin pădure a devenit aproape periculos pe măsură ce ne-am apropiat de oraș. Zăpadă înghețată, noroi înghețat, crengi înghețate. Totul înghețat. Chiar și în clăparii de tură tot a fost dificil. După două tăvăleli am ajuns la mașină la 3,5 ore de la plecare. Aproape că îmi venea să mai dau o tură.

🎥 @exilinterior

A post shared by Alex Borșan (@alexborsan) on Feb 26, 2017 at 6:22am PST

Da, e iarnă. Nu, nu e firn, ci un mix de zăpadă care poate trece prin tot spectrul de la perfect la infect. Aș zice că sunt bune un piolet și o pereche de colțari. Noi nu am avut nevoie, dar am fost aproape să scot pioletul la urcarea spre traseul marcat. Văile din Bucegi par să aibă mai multă zăpadă și mai bună decât estimam, așa că e destul de probabil să mai urmeze câteva ture în măsura în care vremea va fi de partea noastră.

Curs despre avalanșe la Bâlea

BY Alex Borșan 8 January 2017 TURE

A trecut ceva timp de când a avut loc, dar cumva au tot apărut alte lucruri și am amânat acest articol. Și mă gândesc că sunt destul de multe persoane interesate să știe cum arată un astfel de curs și de ce este foarte necesar.

Adrian Vălean e un ghid și alpinist cu foarte multă experiență pe munte la modul general, și în special în Bâlea. E un tip meticulos și atent la detalii când vine vorba de cursurile pe care le ține de ceva ani. Am optat pentru un curs de schi alpinism și siguranță montană și în caz de avalanșă.

Anul ăsta, la Bâlea iarna a venit pe la mijlocul lui septembrie și de atunci la câteva săptâmâni, nu multe, mai vine câte o ninsoare bună. Eu am ajuns într-o vineri dimineață, exact la o zi după o asemenea ninsoare. Mai mult, se anunțau trei zile de soare, vânt slab și temperaturi maxime de -10 grade. Prgnoza a fost foarte aproape de realitate, așa că au fost trei dintre cele mai bune zile pe care le-am avut vreodată în Bâlea. Foarte rar se întâmplă să fie și zăpada și vreme bune. Minusul: zăpada se termina relativ repede, coborârea până la cascadă nu era o opțiune bună. Dar asta a contat mai puțin, pentru că oricum liniile cele mai bune sunt alea de sus, din creastă.

Revenind la curs, el a fost împărțit pe mai multe momente cheie. Prima zi a fost de dat în căldarea Doamnei. Lumea care a venit la curs era atât de bucuroasă de zăpadă încât a fost începutul natural și așteptat. Au fost 4-5 coborâri și urcări foarte bune. Mai ales coborâri pentru mine, cu setup-ul meu de freeride touring, nu de schi-alpinism. Și cu prea puțină pregătire pentru prima tură a sezonului. La ultima urcare pe foci, eram destul de stors și visam doar la un duș cald și o bere rece.

Modulul despre avalanșe s-a ținut seara, la frontale, lnângă cabana Paltinu. Nu e prima dată când fac genul ăsta de curs. Din fericire, nu am folosit kit-ul de avalanșă niciodată în afara exercițiilor. Nici nu îmi doresc. Dar asta înseamnă că îl folosesc destul de rar. Cursuri de genul ăsta sunt o ocazie foarte bună de a-mi reaminti corect cum se fac lucrurile pe care nu vreu să am nevoie să le fac în condiții reale. Am căutat prin zăpadă cu transceivere-le, am sondat, am săpat. Apoi am făcut un profil de zăpadă și am studiat straturile intermediare.

Sâmbătă a fost o zi mai tehnică: urcări și kickturn pe pantă mare (+30 de grade), coborâri cu jump-turns sau derapaj, urcare și coborâre cu colțari și pilotet, tranziție de la schiuri la colțari cu asigurare, etc. Plus o coborâre dinspre Capra cu apusul în față. Genul ăla de moment pentru care îți vine să te bați singur pe umăr că ești unde trebuie.

Ultima zi, duminică, a fost ziua mai călduroasă puțin. Eu m-am separat de grup, aveam de ajuns mai repede acasă, așa că am mai dat o coborâre din Capra într-un powder uscat și bine așezat. Grupul a făcut o urcare lungă până pe Văiuga. După ce am văzut pozele am decis că e pe lista de lucruri de făcut cu prima ocazie când ajung din nou la Bâlea.

Pe lângă faptul că înveți sau îți reamintești tehnici esențiale, o ieșire ca asta e bună să îți înțelegi mai bine echipamentul și propriile limite.

Nu intru mai mult în detalii. Rostul articolului e să vă dea o imgine despre ce se întâmplă la cursul lui Adi: o combinație foarte bună de schiat, urcat, învățat și repetat. Cred că oricine are nevoie de un curs ca ăsta măcar o dată la 2 ani. Pe Adi îl găsiți ușor pe Facebook, vedeți când e următorea dată liberă și băgați-vă, îmi veți mulțumi mai târziu.

Pe Pripon, între iarnă și vară

BY Alex Borșan 6 April 2016 TURE

Să zicem că oficial a început schiul de primăvară. Martie nu se pune, în general e considerată lună de iarnă plină. Primăvara asta vine după o iarnă mai altfel, și nu în sensul bun. În Bucegi, cea mai consistentă ninsoare a avut loc acum 2 săptămâni. Nu a fost o iarnă neapărat proastă – zăpada a tot fost pentru cine a căutat-o, dar niciodată nu prea a fost la îndemână. Poate nici nu e rău așa.

Revenind la tură de duminică, am fost pe Pripon din nou după mulți ani. În general prefer văile mai interesante din punct de vedere al schiului, cu Valea Coștile în pole-position. Dar cum refuz să mă dau singur, iar duminică grupul a votat Pripon, asta a fost tura.

Mă așteptam ca zăpada de sus să fie fie moale, fie multă, având în vedere ninsorile din ultima perioadă. Nu a fost nici, nici. Am dat de o zăpadă tare, bine așezată, foarte puțin muncită de vânt. Dar și destul de puțină. Dacă pe platou lucrurile încă arată bine, cum am trecut de prima căldare, stratul de zăpadă s-a subțiat vizibil.

Dar nu e nimic rău în asta. Am făcut de la Babele la releu aproximativ 45 de minute, cu tot cu stat la poze și fără să ne grăbim deloc. O parte din oamenii din grup au fost pe picioare și au mers fără să se afunde prea mult în zăpadă. Pe schiuri nici nu am simțit drumul. Zăpadă continuă, tare dar fără să fie înghețată și urme puține. Cam așa a fost pe platou.

Ca de obicei, mă interesez despre starea zăpezii înainte să urc. Informațiile pe care le aveam nu sunau prea bine. Vineri și sâmbătă curgeau firele mai abrupte (ex: Blidul Uriașilor, hornurile de la pilonul 3 de pe traseul telecabinei din Bușteni). Știrile de pe TV aveau și obișnuitele cuvinte cheie: “iadul alb”, “legile nescrise ale muntelui”, “pericolele pasc la tot pasul”, asta pe fundal de imagini de arhivă cu avalanșe apocaliptice. Deși se vorbea de “risc 3 de avalanșă”. Apropo, voi reveni cu un articol despre gradele de risc și cum sunt ele interpretate pe la noi.

Cu alte cuvinte, eram destul de precaut și luam în calcul inclusiv varianta de a mă întoarce la Babele dacă lucrurile arată rău. Pe scurt, nu a fost cazul. Nu am mai schiat de mult în perioada asta o zăpadă atât de bună și de stabilă. Nu știu cum au fost alte văi, dar pe Pripon am avut hardpack cu o consistență de pârtie bine bătută într-o dimineață rece de februarie. Deși nu era nici dimineață – am ajuns pe la 10.30 în buza văii, nici chiar rece – sus presupun că erau vreo 2-3 grade și soare, iar februarie e o amintire neplăcută pentru mine care din fericire s-a dus demult.

Am schiat cu sete. Asta e rezultatul unui sezon în care greu am adunat 11 zile de dat. Fiecare zi e una de care trag cât pot de mult, fiecare tură e o bucurie, fiecare viraj e intens. Ultima săritoare e relativ mică – vreo 2 metri de sărit prin dreapta bolovanului. Precaut fiind, am aruncat schiurile, bețele și rucsacul, apoi am sărit și eu. Fără glorie, fără incidente.

Drumul spre Poiana Coștilei nu a fost chiar simplu. Nu prea mai are sens să încerci pe schiuri sau placă, iar cărarea e plină de gheață până spre altitudinea de 1500-1600m. Apoi e uscat și plin de brândușe și ghiocei.

Asta a fost tura de duminică cu mulțumiri către Ioana, pentru invitație, și Tibi, pentru serviciile impecabile de transfer. Aș zice că vor mai urma și altele cât o mai ține zăpada asta, nu aș vrea să treacă iarna asta fără o coborâre lungă pe Coștila.