STIRI |

Avem o problemă, cum procedăm?

BY Alex Borșan 20 February 2018 OPINII, STIRI

Pornim de la o știre ca multe altele: un grup de 7 turiști a fost evacuat dintr-o zonă montană greu accesibilă. Ok, am mai citit din astea, se mai întîmplă, bine că nu a fost mai rău.

Doar că, surpriză!, e o știre de Radio Erevan. Vedeți și comentariile unui om implicat direct, povestea e mai interesantă decît pare la prima vedere.

În era post-truth, e mai importantă popularitatea decît valoarea de adevăr a informației. Practic, rolul unei știri e să aducă mai multe clickuri, nu să informeze publicul. De aici efectul de echo-chamber. În cazul nostru, știrea spune că e vorba de inconștienți în căutare de adrenalină care se dau prin zone interzise și de salvatorii lor. Personaje negative și eroi, ca să nu ne pierdem în nuanțe și detalii.

Media mainstream are un prost obicei din a o da de gard acolo unde nu înțelege prea bine subiectul. Se mai întîmplă, nu e ca și cum chiar credem orice știre. Dar ce e cu adevărat interesant aici e modul în care pune problema Jandarmeria.

Vine și reacția de la Salvamont, ceva mai profi inclusiv ca mod de a comunica pe Facebook, care încearcă să clarifice lucrurile, dar nu scapă ocazia de a aduce în discuție rolul și rostul ”altei instituții”.

Cam aici suntem acum. Vedem cum două instituții publice care ar trebui să se ocupe și de siguranța turiștilor, sunt prinse într-un război de lungă durată și de uzură din cauza unui cadru legislativ neclar. Atît de neclar încît nu e limpede cine ce trebuie să facă. De data asta nu s-a întâmplat nimic grav, un turist s-a blocat pe Pelișor, alții au trecut fără prea mult stres. Turistul blocat a fost evacuat, toată lumea e safe. Dar e din nou evident că într-o situație de criză iar ne pierdem în proceduri complicate și bîlbe care nu se mai termină. Așa apar inclusiv concepte foarte abstracte ca ”zone interzise”, ”trasee interzise” și alte lucruri fără sens.

Ce pot face eu ca om care ajunge destul de des pe munte, destul de des în zone nemarcate? Aceleași lucruri de care vorbim de cînd există site-ul ăsta: nu merg niciodată singur, am mereu echipamentul corespunzător, știu să îl folosesc, la fel și oamenii cu care mă dau, cineva știe pe unde intenționez să mă dau, iar dacă schimb traseul de obicei anunț și asta. Încerc să nu ajung în situația de a chema Salvamontul, sau mai rău, de a fi în situația în care am nevoie de ajutor dar nu pot să îl chem.

Dar de fapt e nevoie de mai mult de atît, e evident. E nevoie de un cadru legislativ adus la zi, pentru început. Și apoi de multe alte lucruri care țin de cum văd autoritățile relația cu muntele și cu turiștii. Iar pentru asta nu mai sunt suficiente site-uri, broșuri, workshop-uri. E nevoie ca oameni care știu să fie acolo unde se fac legile. Sau măcar ca oamenii care sunt deja acolo să fie sprijiniți cu idei, informații și implicare.

Știu unde suntem, dar știm și unde putem fi, nu?

Despre ce vorbim când vorbim despre avalanșe

BY Alex Borșan 26 April 2017 OPINII

Acum un an, cam pe vremea asta, a fost mare vânzoleală în bula mea de Facebook pentru că ANM anunța posibilitatea de a renunța la buletinul nivologic. La scurt timp, ANM a revenit și a anunțat că va continua publicarea raportului. Atunci am început să scriu acest articol. L-am terminat și publicat acum, după ce în Retezat a avut loc o nouă tragedie. Nu reiau povestea, e deja știută de toată lumea. Acest articol nu e nici despre ce greșeli au făcut cei șapte oameni din grup și nici despre care e sau ar trebui să fie relația dintre un copil și un sport de performanță care presupune riscuri foarte mari. Îi voi lăsa pe alții să dezbată aceste teme.

Vorbim în principal despre cum e tratat riscul de avalanșă în munții Carpați. Să punem puțin lupa obiectivității aici, mai ales că în instoria Derdeluș nu suntem străini nici de avalanșe, nici de informarea și educarea oamenilor în această privință.

Buletinul nivo spune foarte sintetic care e riscul de avalanșă pe perioada imediat următoare. E o informație care trebuie citită și interpretată cu atenție, iar o parte din motive sunt mai jos.

Ar trebui să discutăm și despre cine e interesat de aceste buletine și cum e folosită informația oficială. Din estimările noastre, sunt câteva mii de oameni care ies în ture pe timp de iarnă, indiferent de sportul practicat, indiferent de naționalitate. Deci un segment foarte mic de turiști. Dintre ei, o parte vor citi buletinul, o parte nu o vor face din diverse motive, iar o parte sunt sigur că nici nu știu că informarea există. Mai departe, orice om care e cât de cât în temă, își va face propriile estimări la fața locului, mergând până la săparea unui profil în zăpadă, în completarea informării ANM. Sau așa ar trebui.

Cecetarea ANM, respectiv culegerea datelor, se face în trei stații: Bâlea Lac (masivul Făgăraș), Sinaia Cota 1500 și Cabana Omu (masivul Bucegi). În consecință, informarea se referă doar la masivele Bucegi și Făgăraș, versantul nordic. Restul masivelor nu intră în aceste informări și e la latiutinea autorităților locale, în general prin Salvamont, să stabilească gradul de risc și să îl comunice mai departe turiștilor.

Chiar și pentru Bucegi și Făgăraș, informația este foarte generică. În general, singura variabilă e altitudinea. Modelul actual ia în calcul evoluția meteo generală și un profil de observare a straturilor de zăpadă din apropierea stației meteo. Ori, de fapt, riscul de avalanșă variază în funcție de orientarea versantului – în sensul că în aceeași căldare e foarte probabil ca riscul să varieze, acțiunea soarelui – riscul de avalanșă se poate schimba în decursul aceleiași zile în funcție de cum bate soarele, vânt, schimbări de temperatură, istoricul ninsorilor de peste iarnă. E detaliere a gradelor riscului de avalanșă puteți citi aici.

Apoi e problema credibilități. Se ajunge la situația de “trasee închise” din cauza riscului de avalanșă, se întâmplă foarte des ca la anunțarea de risc de grad 3 unele trasee din Bucegi și unele așa numite pârtii din Sinaia să fie declarate închise (mă rezum la aceste exemple, pentru că le cunosc foarte bine). Mai mult, se întâmplă foarte des ca după ninsoare Salvamontul să anunțe “risc 5 de avalanșă”, încât e legitim să te întrebi dacă poți avea încredere în informație sau nu. Mai ales că riscul de grad 5 e un eveniment destul de rar, care nu apare de prea multe ori într-o iarnă nici măcar în Alpi.

Dl. Raed Arafat ne spune că “avertismentele date de autorităţi trebuie luate în serios. În momentul în care cineva acţionează împotriva acestor recomandări face acest lucru pe propria răspundere. Ancheta va stabili cine este de vină”. Ar fi interesant de urmărit ancheta asta despre accidentul din Retezat, pentru că sunt curios ce va ancheta. Presupun că e vorba de ignorarea avertismentelor date de Salvamont Hunedoara, dar întrebarea care se pune e cum a fost estimat ricul de avalanșă și dacă era într-adevăr risc 5. Pentru că, pe de altă parte, șeful Salvamont Hunedpara spune că “nu trebuie să ai studii doctorale ca să realizezi că dacă două zile ninge dumnezeieşte zăpada nu este stabilizată şi la cel mai mic sunet produs avalanşa poate pleca”. Nu, sunetul nu declanșează avalanșe, deci ar fi bine ca cineva să aibă studii de specialitate. Poate chiar doctorale, de ce nu? Din nou problema credibilității care se erodează. Ori Salvamontul își bazează autoritatea în primul rând pe încredere și credibilitate.

Buletinul nivo, în forma actuală, e în egală măsură folositor și periculos. Pentru un turist mai puțin informat în privința avalanșelor, care ia informația ca fiind 100% valabilă, poate deveni periculos. “Au zis că e risc 2 la peste 2.000, deci e sigur”, ca, de fapt, la fața locului situația să fie cu totul alta.

Uneori mă gândesc că poate era mai bine fără buletin nivo, în speranța că autoritățile vor înțelege că problema e mult mai sensibilă și că trebuie abordată puțin altfel, de la modul în care e estimat riscul de avalanșă până la cum e comunicat. O colaborare oficială și asumată a ANM-ului cu rețeaua Salvamont ar putea face minuni și ar acoperi mult mai bine teritoriile cheie, Dar ideea asta, pe cât de simplă e, pe atât de complicată devine la implementare, pentru că presupune colaborarea unor structuri complet diferite.

Da, tabloul general e trist. “Nivelul de înțelegere a muntelui și al culturii montane în România sunt de ev mediu”. Iar aici îl citez pe prietenul Adi Vălean, unul din cei mai experimentați ghizi montani pe care îi cunosc și vorbește în egală măsură despre turiști, ghizi, autorități, media.

Ar fi un moment bun ca educația și buna informare să înlocuiască enernul limbaj de lemn în care ni se vorbește despre “iadul alb”, “muntele nu iartă”, “tineri în căutare de senzații tari și adrenalină”.

Ar fi un moment bun ca turismul motan să fie tratat cu mai multă atenție, iar un prim pas ar fi clarificarea statutului meseriei de ghid montan și respectiv revizuirea formării profesionale în domeniu.

Ar fi un moment bun ca ANM să pună în practică planurile din 2004, chiar și 13 ani mai târziu: mărirea numărului de stații sinoptice cu program nivologic și extinderea rețelei în celelalte masive montane.

Ar fi un moment bun pentru extinderea rețelei de Salvamont și finanțarea ei pentru un nivel decent de funcționare. Împreună cu o delimitare mai clară a rolului pe care îl are, împreună cu Jandarmeria Montană, SMURD, ANM, șamd.

Ar fi un moment bun pentru toate astea și pentru multe altele și poate evităm asemenea accidente în viitor. Ar fi păcat să fie irosit, ca atâtea altele din trecut, când nu am reușit să schimbăm prea multe. Îl citez din nou pe Adi: “avem norocul că înaintea noastră țări cu o vastă cultură montană au pațit-o, au studiat și au învățat, trebuie doar să punem mâna și să învățăm de la ei.

Se scrie și se va scrie foarte mult pe tema asta, pentru că un accident în care au murit doi copii e un subiect extrem de sensibil și care atrage multă indignare. Vă recomand călduros niște luări de poziție decente care vin din partea oamenilor implicați în activități montane aici și aici.

Poza e de acum 2 ani, făcută din Șaua Doamnei spre Valea Doamnei, cu câteva minute înainte ca o avalanșă să surprindă patru oameni pe Pisica (versantul nordic din Bâlea). Povestea completă e aici, dar e de reținut că nu au existat urmări grave pentru că atât victimele, cei îngropați de zăpadă, cât și salvatorii care au intervenit în foarte scurt timp aveau echipamentul potrivit (transceiver, sondă, lopată) și știau să îl folosească.

Erată: ultimul paragraf a fost corectat din cauza unor inexactități.

FWT 2017: ce urmează?

BY Alex Borșan 4 April 2017 EVENIMENTE, STIRI

E gata și FWT, ultima etapă tocmai s-a ținut ieri la Verbier, locurl unde a început circuitul ăsta cu ceva ani în urmă. Iar anul ăsta a fost unul special, din mai multe motive.

Unul ar fi lipsa zăpezii. Cu câteva zile înainte de concurs, nu se știa foarte clar dacă nu cumva etapa va fi anulată, cum s-a mai întâmplat din același motiv. Până la urmă, organizatorii au ales varianta de compromis ajutați de zăpadă puțin, dar nu până la capăt. Au fost 2 porți de start, dar ambele mai jos de vărf.

Alt motiv a fost clasamentul. După etapa din Alaska, 3 rideri erau pe prima poziție la general – Collomb-Patton, Slemett și Turdell, iar Barkered puțin în spate pe locul 4. Cum se spune în fotbal, se juca cu titlul pe masă.

Fața de concurs e complet diferită de celelalte din circuit, mult mai abruptă, cu stânci imense și în general cu zăpadă care penalizează orice greșeală. Implicit, schiorii mai de alpin vor fi favorizați în fața celor mai axați pe freestyle. Nici măcar Candide, în sezonul în care a câștigat titlul, nu a câștigat și la Verbier venind după Zackrisson și Ducroz. Iar Candide nu e ușor de intimidat.

Anul ăsta îl vedeam favorit pe Barkered, iar condițiile din ziua concursului l-au făcut și mai favorit. A câștigat cu o linie directă, probabil cea mai rapidă din concurs, și cu două dropuri care îi consolidează porecla și renumele de “Mayor of StompTown”. Fără nici un alt trick, cum ne-am obișnuit, dar atât de agresiv și de precis că nu prea s-a pus problema câștigătorului. Cred că, de fapt, Barkered a pierdut titlul în Alaska, un alt loc care îl avantaja prin dimensiuni.

Pe doi a terminat Leo Slemett, francezul care îi calcă pe urme lui Collomb-Patton ca stil. Are doar 23 de ani, abia făcuse 1 an când s-a ținut primul Verbier Xtreme. Slemett a avut îndrăzneala să dea un 360 acolo unde nu vrei să greșești. După ce i-a ieșit treaba asta, cred că știa că nu mai are cum să piardă titlul.

Sincerely happy for @leoslemett, the new world champ, incredible end to an incredible season. 22 years of competition history on this mountain, and certainly no one before has committed to this kind of maneuver so high in the exposed central couloir. Stomp or fall 1000 feet. #beastmode @freerideworldtour

A post shared by @drewtabke on Apr 3, 2017 at 8:30am PDT

Ryan Faye e un al puști pe care va trebui să îl urmărim a avut o linie foarte cuajoasă, mai ales pentru un debutant pe Bec des Rosses. Face parte din noul val de puști care în curând va domina circuitul, deși pare că deja se întâmplă. 4 din primii 10 clasați au sub 25 de ani, într-un sport în care vărsta nu se transformă neapărat într-un dezavantaj.

Va fi foarte interesant de văzut cum va arăta circuitul în următorii 3-4 ani și cum va evolua ideea de freeride. Față de acum 10 ani, schimbările sunt evidente. Dintr-un eveniment adresat unui număr mic de practicanți și de spectatori, FWT a devenit un spectacol cu un public incomparabil mai numeros.

Schiatul s-a schimbat. În anii de început, vedeam dropuri foarte mari și linii tehnice, azi se pune mult accent pe stil și fluiditate. E unul din motivele pentru care a crescut numărul de spectatori, cu toate plusurile și minusurile implicite. Da, evenimentul e mai comercial, e costul pe care trebuie să îl plătească pentru a putea fi văzut live pe web, de exemplu.

Pe de altă parte, din cele 5 etape, primele 3 au fost mai degrabă modeste din punct de vedere al fețelor pe care s-au ținut. O parte din justificări vine de la calitatea și cantitatea zăpezii, Apoi e numărul de etape: 5 anul ăsta din care 2 în același loc (Andorra).

Un număr mai mare de etape și fețe de concurs mai lungi ar duce nu doar la un spectacol mai bun pentru că am vedea mai mult schi, ci și la un clasament mai relevant, pentru că schiorii ar avea mai multe ocazii să arate ce știu. Posibil să scadă puțin suspansul pe care l-am avut acum înainte de Verbier, dar văd de ce ar fi asta o problemă. Până la urmă, cel mai mult contează să vedem schi de bună calitate, nu neapărat înghesuială pe primele locuri.

Reluarea integrală e pe RedBullTV.

FWT: 3 în 1

BY Alex Borșan 25 March 2017 EVENIMENTE, STIRI

A devenit deja o tradiție ca etapa din AK să fie cu totul altfel decât s-ar aștepta oricine. Anul ăsta oamenii au stat câteva zile bune în așteptarea momentului potrivit pentru a ține competiția, iar la finalul ei, lucrurile sunt mai complicate ca niciodată.

În clasamentul băieților, prmii 3 clasați au același număr de puncte. Loic Collomb-Patton, Kritoff Turdell și Leo Slemett au 6080 de puncte, iar Reine Barkered le suflă în ceafă la numai 500 de puncte în spate. Asta în condițiile în care primul loc ia 2500 de puncte, locul 2 2200, iar locul 3 1980. Cu alte cuvinte, bătălia finală se dă la Verbier și va fi pentru cei cu nervi tari.

Revenind la Haines, a fost peste așteptările mele pentru că mi s-a părut că toți s-au dat fără rezerve, și-au asumat riscuri și s-au bucurat de zăpada aia ireală. Filmul complet e mai jos.

Collomb-Patton a fost primul schior și a pus ștacheta atât de sus încât ceilalți rideri cu siguranță au simțit presiunea, cu un run fluid, nu foarte rapid, dar în care i-a ieșit fix tot. Connor Pelton a comis-o și a urmat Leo Slemett aproape să îl ia pe conațional. 7 puncte înseamnă foarte puțin, mai ales într-un sistem destul de subiectiv cum e jurizarea de la FWT. Cum spuneam și în trecut, francezii ăștia mai tineri au un stil care ia ce e mai bun din școala veche și cea nouă. Respectiv, dropuri mari aterizate perfect la pachet cu elemente tehnice în aer – backflip-uri, 360-uri sau shifty-uri. Între ele, pare că se dau relaxați pe o albastră de stațiune, nici o dramă, nici o panică.

În urma francezilor au venit Sam Lee – singurl neo zeelandez din circuit, Reine Barkered care trage mereu la victorie și care a avut ghinion de data asta pentru că a trebuit să schimbe traseul din cauza unei mici alvanașe care i-a stricat planul inițial, Yann Rausis despre care sunt sigur că vom mai auzi pentru că e foarte aproape de stilul francezilor și rusul Ivan Malakhov, la de departe cel mai bun sezon al carierei lui. Tabke, din nou cu un run senzațional, a pierdut din cauza unui backflip prost aterizat. Sunt destul de sigur că ar fi venit cel puțin pe 2, altfel.

Bun. Asta a fost AK. Circuitul revine în Europa pentru Verbier, finala finalelor, mai ales acum când oricine din primii 6 are șanse să căștige nu doar etapa, ci și circuitul.

Telecabina din Bușteni în revizie

BY Alex Borșan 11 March 2017 STIRI, ȘTIRI SCURTE

Sezonul de văi e pe cale să înceapă. Zilele sunt mai lungi, vremea mai prietenoasă, iar zăpada se transformă în firn.

Sună perfect, dar lucrurile nu stau chiar bine pentru cei mai mulți dintre noi. Telecabina din Bușteni nu prea va funcționa în primăvara asta. Tocmai a intrat într-o revizie prelungită pentru două sătpâmâni, va fi funcțională în perioada sărbătorilor de Paște, pentru afluxul mare de turiști, dar apoi va mai fi închisă pentru încă cel puțin 30 de zile. Astea sunt planurile, deci sunt niște cifre informative, nu exacte.

Care vor fi alternativele pentru a ajunge, totuși, pe văi? Una ar fi telecabina din Sinaia. Cu un minus – drumul lung pe platou până la văile din nordul masivului. Abia îcepănd cu Valea Mălinului e zăpadă, ceea ce înseamnă o plimbare pe platou de măcar 2 ore. Si mai mult pentru Cerb, Morar, Mălăiești.

O altă variantă e să urcați cu mașina până la Diham, de acolo via Pichetul Roșu ajungeți relativ ușor pe o parte din văi – Morar, Bucșoiu, Mălăiești. Evident, pentru cei cu adevărat hotărâți, urcarea va fi direct pe Valea Cerbului din Bușteni.

Hai să vedem și partea bună: după primăvara asta pe văi, vom putea alerga lejer măcar un semi. Iar la anul nici nu vom mai avea nevoie de cabluri.

FWT înainte de finale

BY Alex Borșan 10 March 2017 EVENIMENTE, STIRI

Freeride World Tour a ajuns să fie singura competiție de schi pe care o urmăresc live etapă cu etapă. Cum sunt doar 5 opriri, nici nu e așa greu și îmi pare rău că nu sunt mai multe pentru că aș vrea să îi văd mai des pe oamenii ăștia. Cu mici excepții, gen Heitz, Smoothy sau Barkered, riderii din FWT nu apar în filme. Și oricum o etapă de FWT e mai intensă decât un edit, chiar dacă mai puțin estetică.

Mai e un neajuns: după trei etape deja se triază cine ajunge în AK și, mai apoi, pe Bec des Rosses la Xtreme Verbier. Cine a comis-o într-o etapă, e foarte posibil să rămână pe dinafară. Vezi cazul lui Julien Lopez, Jeremie Heitz sau Samuel Anthamatten. O mențiune specială pentru Taisuke Kusunoki, care a intrat în circuit grație unui wild-card și care a ratat top 12 la doar câteva puncte.

Partea bună, pe de altă parte, e că FWT e o competiție care poate fi urmărite de oricine pentru că e transmisă în direct online. Iar calitatea transmisiei e excelentă. Ok, nu e de nivel de Cupă Mondială, dar să nu uităm că acum câțiva ani abia dacă înțelegeai ce se întâmplă cu un rider.

Sezonul nu a început chiar cu dreptul. Prima etapă ar fi trebuit să se țină în Chamonix, dar zăpada nu era acolo. Abia acum, în martie, a venit. Concursul s-a mutat în Andorra, unde s-au ținut, deci, două etape în loc de una, pe o față relativ scurtă. Reine Barkered, de exemplu, părea ușor încurcat pe un munte mic, unde nu a avut ocazia să dea dropurile care l-au făcut The Mayor on StompTown. Abia la Fiberbrunn a fost aproape de ce știe. Reine e acum pe locul 3 în clasamentul general și urmează ce e mai greu: Alaska și monstrul care e Verbier, locul unde Reine se simte cel mai bine. Deci sunt cu ochii pe el, anul ăsta pare favorit la câștigarea circuitului.

Surpriza sezonului e Leo Slemett, care deși are doar 23 de ani, e la al treilea sezon de FWT. Pe precedentele le-a terminat pe 14, respectiv pe 5, deci progresul e foarte mare și nu ar fi chiar cea mai mare surpriză dacă termină pe primul loc. Vezi coborârea câștigătoare din Andorra, etapa care a înlocuit Chamonix. Ca și Loic Collomb-Patton, Leo e un rider complet care știe și cu jibbing-ul, dar poate da și dropuri old-school.

Primul loc e ocupat de un alt suedez, Kristofer Turdell. Un tip care în 2015 a terminat pe primul loc circuitul de calificări FWQ, iar sezonul trecut a fost al patrulea în FWT. Ca toți nordicii din circuit, are un stil direct, un mix foarte plăcut de agresivitate și fluiditate. A câștigat etapa de la Fiberdrunn și va fi greu de bătut dacă reușește să mențină rtimul.

Drew Tabke e omul pe care îmi place cel mai mult să îl urmăresc. Vede muntele altfel decât restul, e creativ într-un fel care îmi amintește de Candide, chiar dacă are cu totul alt stil – vezi cum backflipul scos din joben în Andorra, unde a câștigat cu unul din cele mai mari punctaje văzute vreodată în FWT. Cu toate astea, nu cred că obiectivul e câștigarea titlului, din moment ce a lipsit în Fiberbrunn. Chiar și așa, e calificat mai departe în AK și e destul de probabil că îl vom vedea și în Verbier.

Din păcate nu am avut prea mult timp să urmăresc și competiția fetelor, dar Lorraine Huber are un avans destul de consistent. Bătălia pentru locul doi e mult mai intensă, unde 4 schioare stau într-un interval de 180 de puncte. Ochii pe Jackie Passo, jumătatea lui Reine Barkered, care anul ăsta are ca obiectiv câștigarea etapei finale de la Verbier.

120 sec show cu Kaj Zackrisson

BY Alex Borșan 21 February 2017 FOTO&VIDEO, STIRI

Kaj e o legendă în viață. Nu de multe ori poți spune lucrul ăsta despre un om, cu atât mai puțin să fi cunoscut unul și, deci, cu atât mai puțin să fi schiat cu unul. Da, aici mă laud că acum niște ani am schiat câteva zile cu Kaj&Sverre.

După ani de zile de FWT și filme cu super eroi, inclusiv minuata serie Salomon Freeski TV, la mai bine de 6 ani de la Tres Bonne Equipe, Kaj își lansează propria serie. E un proiect pe care l-a anunțat de câteva luni pe FB și Instagram, a ieșit un prim episod în care povestea despre ce urmează, acum iată că a trecut la acțiune în Hamsedal, locul unde a crescut ca schior.

Formatul ăsta de 2 minute mi se pare foarte bun – vrei mereu încă un episod. Nu vom vedea atâta acțiune ca la Candide, nu vom vedea atâta poveste ca la Ducroz, dar mă bucur că îl voi vedea pe Kaj pe schiuri în locuri tari.

Că tot veni vorba de recomandări din programul TV, mai băgați un ochi și la Seeking Nirvana. E neapărat de văzut și seria asta, chiar dacă e complet diferită de ce ziceam mai sus. Sau poate tocmai de aia.

Pedal to peaks

BY Alex Borșan 26 January 2017 FOTO&VIDEO

Brody Leven e un tip simpatic care la un moment dat a schiat și prin Bucegi. Chiar un posibil first-descent în Albișoara Crucii, dacă îmi aduc bine aminte – Bubulu ar putea să mă corecteze aici.

Brody Leven e și un tip muncitor. Trage mult pentru fiecare viraj. Pare că îi place să sufere pe tema asta. Apoi, evident, e legendarul sau cont de Instagram, unde postează cu o frecvență greu de bătut. Și de urmărit. Dar totul pentru o cauză bună – nu știu vreun sportiv profesionist care să își petreacă mai mult timp răspunzând oamenilor chiar și la întrebări mai ciudate (a se citi stupide).

Filmul ăsta spune bine povestea lui Brody. Așa că vizionare plăcută.

“So, if you feel like you’re on your last leg, you’re taking your first step.”

HAHNENKAMMRENNEN

BY admin 20 January 2017 EVENIMENTE

E numele celebrei curse de coborâre de la Kitzbuehel, un fost oraș minier, a cărui istorie începe în perioada medievala. Așezat în inima Alpilor austrieci, în landul Tirol, este astăzi cea mai cunoscută stațiune de schi din lume și cu siguranță una din cele mai aglomerate.

O dată pe an, după mijlocul lunii ianuarie, consecutiv unei alte curse celebre din cadrul Cupei Mondiale (Lauberhornrennen-Wengen) are loc aici pe pârtia Streif cea mai dificilă și spectaculoasa cursă din circuitul alb: Hahnenkamm DH. Denumirea vine de la asemanarea muntelui (partiei) cu o creasta de cocoş.

Anul asta, cursa va avea loc pe 21 ianuarie și va fi transmisă pe Eurosport de la ora 12.30. Ca de obicei, vineri e proba de SG iar duminică slalomul. Totuși, cursa cea mai așteptată de toată lumea, inclusiv de slalomiști, este coborârea de sâmbătă.

Puțina istorie:

Prima cursă pe pârtia Streif a avut loc în anul 1931 sub de denuirea de Hahnenkammrennen (Hahnenkamm Race).
Între 1938 și 1945, cursa este întreruptă din cauza celui de-al doilea război mondial.
Din 1953, cursele se desfășoară imediat după 15 ianuarie.
Din 1959, cursele sunt transmise în direct de televiziunea austriacă.
În 1967 cursa Hahnenkamm este inclusă în circuitul Cupei Mondiale.
În 1993 din cauza mai multor anulari ale cursei din lipsa zăpezii (1964, 1989, 1993) sunt instalate tunuri pentru producerea zăpezii artificiale.
În 1995 se introduce proba de SG care devine o prezență constantă abia începând cu anul 2000.
În 1997 este stabilit recordul absolut al cursei de coborâre de pe Streif de către Fritz Stroebl cu un timp nebătut până în prezent: 1.51.58. Ca să înțelegeți dimensiunea performanței, timpul nu a fost bătut anul trecut, de exemplu, când startul s-a dat cu 50m mai jos.
În 2007 cursele au fost anulate din cauza lipsei zăpezii. Nici măcar tunurile de zăpada nu au putut remedia problema.
În 2010, din cauza serioaselor accidente ce au avut loc de-a lungul timpului, organizatorii au luat în sfârșit decizia ca porțiunea finală a cursei, Zielsprung, să fie mult modificata în scopul creșterii siguranței sportivilor.

Hahnenkammrenen Downhill (DH) – fișa tehnică

Pârtie Streif
Start 1665 m
Finish 805 m
Diferență de nivel 860 m
Lungime 3312m
Maxim/minim grad înclinație 85%/2%, respectiv 41 grade/1,1 grade

Secțiunile cursei:

Startschuss – se acumulează viteză foarte mare de la început
Mausefalle – săritură (poate depăși și 80m) urmată de compresie
Karusell – S turns
Steilhang – viraj 90 grade dreapta/ intrare tehnică în porțiunea de plat
Brueckenschuss & Gschoess – porțiunile de plat
Alte Schneise
Seidlalmsprung – săritoarea de la Seidlalm
Laerchenschuss – încă o porțiune de viteză
Hausberg – săritură și viraj strâns
Querfahrt – traverseu stânga pe o porțiune în general înghețată
Zielschuss – compresie și săritură la viteze ce depășesc 140 km/h
Rasmusleitn (Ziel) – linia de sosire

Facts sau “știați că”:

Lungimea totală a cursei este de 3312 m.
Înclinația maximă este de 41 de grade (Mausefalle) iar cea minimă de 1 grad.
Înclinația medie a pârtiei este de 15.1 grade.
Cei 860 m difernță de nivel au fost coborăți de către Fritz Strobl in 1997 cu o viteză medie de 106.9 km/h.
secțiunea Mausefalle este martora unor sărituri de peste 80m lungime; viteza cu care se intră aici este undeva în jurul a 100 km/h. Lungimea e comparabilă cu cea de la o trambulină mică de la probele de sărituri.
Viteza maximă se atinge în porțiunea finală, spre finish, unde până în 2010 exista o săritoare creata artificial și are valori de peste 140 km/h. E unul din motivele pentru care cursa e atât de dificilă.
Cel mai celebru finish îi aparține lui Kristian Ghedina care, la peste 140 km/ h executa un spread și câștigă cursa.
Instalația de transport pe cablu ce deservește pârtia Streif are inscripționat pe fiecare gondolã numele câștigătorului unei curse Hahnenkamm
La aceasta competiție se înregistrează numărul maxim de spectatori din Cupa Mondială (recordul e de peste 100.000 spectatori)
Cele mai cumplite accidente înregistrate vreodată la aceasta competiție aparțin lui Scott McCartney (USA) si Daniel Albrecht (SUI). Din fericire ambii și-au revenit și au putut concura în continuare.
Din 1987 diferiți artiști crează afișul oficial al competiției.

Recordurile competitiei:

19 Martie 1937 – SCHWABL Thaddeus (AUT / K.S.C.) – 03:53,10
08 Martie1947 – FEIX Karl (AUT / K.S.C.) – 03:36,00
13 Martie 1948 – MALL Edi (AUT) – 03:14,10
05 Februarie 1949 – SCHÖPF Egon (AUT) – 03:03,20
09 Februarie 1951 – PRAVDA Christian (AUT / K.S.C.)- 02:57,10
17 Ianuarie 1953 – PERREN Bernhard (SUI) – 02:54,50
23 Ianuarie 1954 – PRAVDA Christian (AUT / K.S.C.) – 02:47,90
15 Ianuarie 1955 – MOLTERER Anderl (AUT / K.S.C.) – 02:46,20
18 Ianuarie1958 – MOLTERER Anderl (AUT / K.S.C.) – 02:40,70
17 Ianuarie 1959 – WERNER Bud (USA) – 02:33,40
16 Ianuarie 1960 – DUVILLARD Adrien (FRA) – 02:26,10
19 Ianuarie 1963 – ZIMMERMANN Egon II (AUT) – 02:22,66
22 Ianuarie 1966 – SCHRANZ Karl (AUT) – 02:16,63
21 Ianuarie 1967 – KILLY Jean-Claude (FRA) – 02:11,92
26 Ianuarie 1974 – COLLOMBIN Roland (SUI) – 02:03,29
18 Ianarie1975 – KLAMMER Franz (AUT) – 02:03,22
15 Ianuarie1982 – WEIRATHER Harti (AUT) – 01:57,20
18 Ianuarie1992 – HEINZER Franz (SUI) – 01:56,04
13 Ianuarie 1996 – MADER Günther (AUT) – 01:54,29
25 Ianuarie 1997 – STROBL Fritz (AUT) – 01:51,58

Prețul skipass-ului crește mai repede decât bugetul tău

BY Alex Borșan 22 November 2016 STIRI

Schiul tinde să intre într-o zonă prohibitivă, ținând cont de costul pass-ului pe o săptămână. Scumpirea poate să nu supere pe nimeni de la un an la altul, în fond niște euro în plus înseamna o bere, două în minus, și-ți zici „ce mai contează? sunt la schi!” – iar pe asta mizează probabil și ei. Dar dacă te uiți doar 5 ani mai în spate și la sumele adăugate la costul pass-ului an de an, perspectiva nu e prea roz.

Informația brută: prețurile cresc constant

Asta rezultă din statisticile pe care le oferă cei de la where2Ski: „În fiecare an, atunci cand sunt anunțate prețurile noi, ele sunt mai mari cu 7-8 eur extrasezon/ sezon. La austrieci cu precizie matematica, iar la ceilalți cu sume similare, dar care pot ajunge uneori și la peste 10 euro. De exemplu, în Soelden un pass era 205,50 euro în 2008, 218 în 2010, iar anul ăsta e 269 de euro, cel mai scump din Austria. Asta înseamnă o creștere de 64 euro, mai bine de 30% în doar 8 ani. În Zillertal un pass era 186 de euro in 2009, iar acum e 242, deci și aici o creștere de 30% ”. În Chamonix costă 299 de euro pentru 6 zile, și, în general, cam toți se îndreaptă spre 300 de euro. În Elveția, 300 de euro e deja bătut, convertind sumele din franci ale unor stațiuni, dar Elveția a fost mereu mai cu moț. E clar că de la anul pragul psihologic va fi trecut și în Franța și ulterior și în rest. Ironic e că prețurile astea sunt cele din Elveția, de care fugeam acum câțiva ani. Practic, prețul AU de azi e CH de ieri.

Încă ceva: prețurile cresc mai repede decât rata inflației – care în toate țările astea a fost sub 1% în general în ultimii ani. Deci motivele trebuie căutate în altă parte.

Evoluția prețurilor în 5-10 ani

Ar fi interesant de făcut o proiecție în timp, pentru că hei, s-ar putea să te cam doară gândul. Pe modelul actual, Soelden de exemplu o să ajungă probabil în:

5 ani la 320 eur
10 ani la 360 eur / 6 zile

Chamonix va ajunge probabil în:

5 ani la 350 eur
10 ani la 400 eur / 6 zile

Ceea ce poate insemna prohibitiv. Sau să nu mai ieși decât, așa, un weekend. Ce faci dacă la momentul ăla ar trebui să ieși cu familia și să înmulțești totul cu 3 sau 4? Prin comparație, prețurile din România încep să nu mai pară așa mari ca în trecut.

Dar să încercăm să înțelegem și de unde vin aceste creșteri.

Motivul #1: Schimbările climatice afectează raportul dintre cerere și ofertă

Prețurile cresc în primul rând pentru că scade numărul de zile care pot fi vândute. Pe de altă parte, a crescut numărul de turiști pe zilele alea mai puține. Deci o exploatare mai intensivă a resurselor. Cererea e în creștere sau constantă, ofera e în scădere, așadar prețurile vor crește.

E o informație pe care nu am cum să o verific cum trebuie, dar sunt destul de sigur că așa e, pe fondul scăderii duratei sezonului, cel puțin în stațiunile de mică altitudine. În plus, altitudinea asta mică e din ce în ce mai mare, în sensul că e zăpadă constant doar la +2000m. Consecința e că stațiunile au fost obligate să investească masiv în instalații de zăpadă artificială și tot ce presupune asta. Totuși, deși multe stațiuni nu au probleme reale în a avea zăpadă, sau cel puțin nu atât de mari încât să fie nevoie de măriri de prețuri semnificative, ofertele tind să se alinieze.

Motivul #2: Calitatea serviciilor e mai bună decât acum 10 ani

Asistăm și la un război al cifrelor. Tot mai multe domenii caută să se plaseze tot mai sus în cifre cu cel mai mare număr de pârtii, de instalații, de tunuri de zăpadă, cu domenii legate între ele – vezi Dolomiti Superski, Mont Blanc Unlimited, Portes du Soleil – și tot mai multe caută să se măreasca și ele ca să reziste – Alpe d’Huez și Les 2 Alpes de exemplu. Asta vine la pachet cu costuri suplimentare raportat la investiții, respectiv „value for money” – îți dau mai mult, îți iau bani mai mulți.

Apoi s-a investit în transportul pe cablu pentru a reduce timpii de așteptare, în mașini de aranjat pârtiile, măsuri și echipamente anti-avalanșă, snow-park-uri și alte alternative de distracție.

Motivul #3: Modelul de business actual

Contextul mai larg ar fi că schiul merge spre industrializare din ce în ce mai evident. Asta deși ar trebui ca industra să își pună serios problema dacă modelul de business e sustenabil pe termen lung. Aici discuția e mai lungă, pentru că cele mai multe stațiuni tratează sezonul de vară cu la fel de multă atenție ca pe cel de iarnă din motive evidente, deci investițiile se amortizează altfel.

Apoi sunt mai multe puncte de vedere: impactul investiției și al dezvoltării stațiunilor asupra mediului, impactul asupra comunității locale, impactul asupra turistului. Evident că fiecare stațiune urmărește o creștere a veniturilor și a profitului pe termen mediu și lung. Asta e altă caracteristică a industriei: e un model de business care dă roade pe termen lung. Creșterile de prețuri din ultimul timp ne arată că e presiune pe recuperarea mai rapidă a investițiilor din ce în ce mai mari.

Așa că e nevoie de altă abordare pentru ca stațiuni mici ca LaGrave să mai există în următorii 5 ani. Mai multe pe subiectul ăsta aici.

Posibile soluții pentru scăderea prețului și a impactului asupra individului

Puțin probabil ca stațiunile să aibe interesul sa o faca. Sau să poată. Pentru asta dezvoltatorii din zona de schi ar trebui să reevalueze modelul de business și investițiile în contextul schimbărilor de climă și a scăderii duratei sezonului. Construirea de noi cabluri si lărgirea constantă a domeniilor merge mână în mână cu costul tot mai ridicat al zăpezii (cât îmi dă natura/căt produc artificial). E posibil să fie un carusel de neoprit, în condițiile în care concurența o ridică mereu la fileu.

Ce soluții au turiștii să scadă prețul?

Ca vânzări, modelul din US e foarte interesant. Pe lângă faptul că se unesc multe stațiuni sub un singur pass de sezon – de multe ori stațiuni aflate la multe sute de km depărtare, cele mai bune dealer-uri pentru pass-uri le găsești online, la intermediari care cumpără en-gros și vând en-detail. Și oricum, prețul e mai mare decât în Europa. Încă.

Altă variantă, mai fezabilă de data asta, e să te bagi într-un grup mai mare care are puterea să negocieze și să scadă costurile. De exemplu Snow Fest și alte produse turistice asemănătoare care scot la 345 de euro pass cu cazare, în condițiile în care passul la casă costă 245 de euro anul ăsta, iar dacă adaugi un minim de 150-200 de euro de om pentru cazare, sari de 400. Ceea ce însemnă, de fapt, o continuare a industrializării. Ironic, dacă te gândești că schiul e exact opusul, măcar în teorie.

Vânătoarea de oferte e mereu o variantă. De multe ori apar pachete oferite de hoteluri, de genul cazare + masă + pass la prețuri foarte bune. Se întâmplă în general în prima parte a lui decembrie sau ianuarie, când cererea e mai mică decât în restul sezonului.

Sunt și variante mai neconveționale: schiul de tură sau splitboarding-ul. Mai puțin dat la vale, mai mult timp de admirat peisajul. Sau să cumperi skipass-ul pe ore, fix cât vrei să te dai: azi 3 ore, mâine 4, apoi pauză și tot așa. Asta presupune să elimini orice timpi morți pe pârtie – masa, berea, pozele, etc. Vii, te dai, pleci.

E necesara apariția mai multor pachete de final de sezon, când cei de la casierie și cazările sunt dispuși mai mult ca oricând să negocieze. Schiatul în martie a intrat relativ curând in vocabularul uzual, dar este posibil să devină o constantă în următorii ani. În plus, vorbim de o industrie în care este încă mult loc pentru nivelarea prețului. Scumpirea pass-ului cu o eventuală scădere a cererii lovește în toate celelalte business-uri din jur, în primul rând în cazări. Dar doar mecanismul cerere/ofertă poate genera dealuri și asocieri mai convenabile skipass + cazare sau intermediarii de care ziceam mai sus. Aici va avea un cuvânt de spus și tehnologia – vezi Airbnb.

În fine, pentru localnici există mereu pass-ul de sezon. Nu se aplică în cazul nostru, stațiunile din România nu au așa ceva în oferta curentă. În Sinaia a existat la un moment dat un pass de sezon, posibil să mai existe și acum, dar nu era pentru oricine – era nevoie ca numele tău să fie pe o listă, să faci o cerere, să fie aprobată etc. Dar dacă ești francez, să zicem, și stai pe lângă Chamonix, un pass de iarnă e la ofertă acum la 994 Euro, prețul întreg fiind de 1731 Euro. Sau dacă ai afinități cu Saas Fee, ei fac acum o campanie destul de curajoasă, încearca securizarea a 99.999 de pass-uri de sezon pe 3 ani/ 15 ani, la prețuri de dumping.

Concluzii

Cert e că în afara unor soluții alternative, prețul schiului va ajunge foarte curând, dacă nu a ajuns deja, la limita sau în afara zonei noastre de confort. Va trebui să vedem cum refacem calculele și cât de mare e pușculița pe care va trebui să o spargem: poate va trebui să bem mai puțină bere, să servim mai mult de la supermarket (se poate mai mult de atât?) sau să renunțăm la o zi două de dat. Sau, va trebui să facem sau să obținem deal-uri mai bune, ori să ne asigurăm că în perspectivă vom face atăția bani, cât să nu ne deranjeze scumpirile. În fond, nimic nu e scump, dacă dispui de fondurile necesare.

Lista completă cu prețurile skipass-urilor pe 6 zile poate fi consultată aici.