EVENIMENTE

E gata și FWT, ultima etapă tocmai s-a ținut ieri la Verbier, locurl unde a început circuitul ăsta cu ceva ani în urmă. Iar anul ăsta a fost unul special, din mai multe motive.

Unul ar fi lipsa zăpezii. Cu câteva zile înainte de concurs, nu se știa foarte clar dacă nu cumva etapa va fi anulată, cum s-a mai întâmplat din același motiv. Până la urmă, organizatorii au ales varianta de compromis ajutați de zăpadă puțin, dar nu până la capăt. Au fost 2 porți de start, dar ambele mai jos de vărf.

Alt motiv a fost clasamentul. După etapa din Alaska, 3 rideri erau pe prima poziție la general – Collomb-Patton, Slemett și Turdell, iar Barkered puțin în spate pe locul 4. Cum se spune în fotbal, se juca cu titlul pe masă.

Fața de concurs e complet diferită de celelalte din circuit, mult mai abruptă, cu stânci imense și în general cu zăpadă care penalizează orice greșeală. Implicit, schiorii mai de alpin vor fi favorizați în fața celor mai axați pe freestyle. Nici măcar Candide, în sezonul în care a câștigat titlul, nu a câștigat și la Verbier venind după Zackrisson și Ducroz. Iar Candide nu e ușor de intimidat.

Anul ăsta îl vedeam favorit pe Barkered, iar condițiile din ziua concursului l-au făcut și mai favorit. A câștigat cu o linie directă, probabil cea mai rapidă din concurs, și cu două dropuri care îi consolidează porecla și renumele de “Mayor of StompTown”. Fără nici un alt trick, cum ne-am obișnuit, dar atât de agresiv și de precis că nu prea s-a pus problema câștigătorului. Cred că, de fapt, Barkered a pierdut titlul în Alaska, un alt loc care îl avantaja prin dimensiuni.

Pe doi a terminat Leo Slemett, francezul care îi calcă pe urme lui Collomb-Patton ca stil. Are doar 23 de ani, abia făcuse 1 an când s-a ținut primul Verbier Xtreme. Slemett a avut îndrăzneala să dea un 360 acolo unde nu vrei să greșești. După ce i-a ieșit treaba asta, cred că știa că nu mai are cum să piardă titlul.

Ryan Faye e un al puști pe care va trebui să îl urmărim a avut o linie foarte cuajoasă, mai ales pentru un debutant pe Bec des Rosses. Face parte din noul val de puști care în curând va domina circuitul, deși pare că deja se întâmplă. 4 din primii 10 clasați au sub 25 de ani, într-un sport în care vărsta nu se transformă neapărat într-un dezavantaj.

Va fi foarte interesant de văzut cum va arăta circuitul în următorii 3-4 ani și cum va evolua ideea de freeride. Față de acum 10 ani, schimbările sunt evidente. Dintr-un eveniment adresat unui număr mic de practicanți și de spectatori, FWT a devenit un spectacol cu un public incomparabil mai numeros.

Schiatul s-a schimbat. În anii de început, vedeam dropuri foarte mari și linii tehnice, azi se pune mult accent pe stil și fluiditate. E unul din motivele pentru care a crescut numărul de spectatori, cu toate plusurile și minusurile implicite. Da, evenimentul e mai comercial, e costul pe care trebuie să îl plătească pentru a putea fi văzut live pe web, de exemplu.

Pe de altă parte, din cele 5 etape, primele 3 au fost mai degrabă modeste din punct de vedere al fețelor pe care s-au ținut. O parte din justificări vine de la calitatea și cantitatea zăpezii, Apoi e numărul de etape: 5 anul ăsta din care 2 în același loc (Andorra).

Un număr mai mare de etape și fețe de concurs mai lungi ar duce nu doar la un spectacol mai bun pentru că am vedea mai mult schi, ci și la un clasament mai relevant, pentru că schiorii ar avea mai multe ocazii să arate ce știu. Posibil să scadă puțin suspansul pe care l-am avut acum înainte de Verbier, dar văd de ce ar fi asta o problemă. Până la urmă, cel mai mult contează să vedem schi de bună calitate, nu neapărat înghesuială pe primele locuri.

Reluarea integrală e pe RedBullTV.

A devenit deja o tradiție ca etapa din AK să fie cu totul altfel decât s-ar aștepta oricine. Anul ăsta oamenii au stat câteva zile bune în așteptarea momentului potrivit pentru a ține competiția, iar la finalul ei, lucrurile sunt mai complicate ca niciodată.

În clasamentul băieților, prmii 3 clasați au același număr de puncte. Loic Collomb-Patton, Kritoff Turdell și Leo Slemett au 6080 de puncte, iar Reine Barkered le suflă în ceafă la numai 500 de puncte în spate. Asta în condițiile în care primul loc ia 2500 de puncte, locul 2 2200, iar locul 3 1980. Cu alte cuvinte, bătălia finală se dă la Verbier și va fi pentru cei cu nervi tari.

Revenind la Haines, a fost peste așteptările mele pentru că mi s-a părut că toți s-au dat fără rezerve, și-au asumat riscuri și s-au bucurat de zăpada aia ireală. Filmul complet e mai jos.

Collomb-Patton a fost primul schior și a pus ștacheta atât de sus încât ceilalți rideri cu siguranță au simțit presiunea, cu un run fluid, nu foarte rapid, dar în care i-a ieșit fix tot. Connor Pelton a comis-o și a urmat Leo Slemett aproape să îl ia pe conațional. 7 puncte înseamnă foarte puțin, mai ales într-un sistem destul de subiectiv cum e jurizarea de la FWT. Cum spuneam și în trecut, francezii ăștia mai tineri au un stil care ia ce e mai bun din școala veche și cea nouă. Respectiv, dropuri mari aterizate perfect la pachet cu elemente tehnice în aer – backflip-uri, 360-uri sau shifty-uri. Între ele, pare că se dau relaxați pe o albastră de stațiune, nici o dramă, nici o panică.

În urma francezilor au venit Sam Lee – singurl neo zeelandez din circuit, Reine Barkered care trage mereu la victorie și care a avut ghinion de data asta pentru că a trebuit să schimbe traseul din cauza unei mici alvanașe care i-a stricat planul inițial, Yann Rausis despre care sunt sigur că vom mai auzi pentru că e foarte aproape de stilul francezilor și rusul Ivan Malakhov, la de departe cel mai bun sezon al carierei lui. Tabke, din nou cu un run senzațional, a pierdut din cauza unui backflip prost aterizat. Sunt destul de sigur că ar fi venit cel puțin pe 2, altfel.

Bun. Asta a fost AK. Circuitul revine în Europa pentru Verbier, finala finalelor, mai ales acum când oricine din primii 6 are șanse să căștige nu doar etapa, ci și circuitul.

 

fwt_vallnord-arcalis_2017-jbernard-3498

Freeride World Tour a ajuns să fie singura competiție de schi pe care o urmăresc live etapă cu etapă. Cum sunt doar 5 opriri, nici nu e așa greu și îmi pare rău că nu sunt mai multe pentru că aș vrea să îi văd mai des pe oamenii ăștia. Cu mici excepții, gen Heitz, Smoothy sau Barkered, riderii din FWT nu apar în filme. Și oricum o etapă de FWT e mai intensă decât un edit, chiar dacă mai puțin estetică.

Mai e un neajuns: după trei etape deja se triază cine ajunge în AK și, mai apoi, pe Bec des Rosses la Xtreme Verbier. Cine a comis-o într-o etapă, e foarte posibil să rămână pe dinafară. Vezi cazul lui Julien Lopez, Jeremie Heitz sau Samuel Anthamatten. O mențiune specială pentru Taisuke Kusunoki, care a intrat în circuit grație unui wild-card și care a ratat top 12 la doar câteva puncte.

Partea bună, pe de altă parte, e că FWT e o competiție care poate fi urmărite de oricine pentru că e transmisă în direct online. Iar calitatea transmisiei e excelentă. Ok, nu e de nivel de Cupă Mondială, dar să nu uităm că acum câțiva ani abia dacă înțelegeai ce se întâmplă cu un rider.

Sezonul nu a început chiar cu dreptul. Prima etapă ar fi trebuit să se țină în Chamonix, dar zăpada nu era acolo. Abia acum, în martie, a venit. Concursul s-a mutat în Andorra, unde s-au ținut, deci, două etape în loc de una, pe o față relativ scurtă. Reine Barkered, de exemplu, părea ușor încurcat pe un munte mic, unde nu a avut ocazia să dea dropurile care l-au făcut The Mayor on StompTown. Abia la Fiberbrunn a fost aproape de ce știe. Reine e acum pe locul 3 în clasamentul general și urmează ce e mai greu: Alaska și monstrul care e Verbier, locul unde Reine se simte cel mai bine. Deci sunt cu ochii pe el, anul ăsta pare favorit la câștigarea circuitului.

Surpriza sezonului e Leo Slemett, care deși are doar 23 de ani, e la al treilea sezon de FWT. Pe precedentele le-a terminat pe 14, respectiv pe 5, deci progresul e foarte mare și nu ar fi chiar cea mai mare surpriză dacă termină pe primul loc. Vezi coborârea câștigătoare din Andorra, etapa care a înlocuit Chamonix. Ca și Loic Collomb-Patton, Leo e un rider complet care știe și cu jibbing-ul, dar poate da și dropuri old-school.

Primul loc e ocupat de un alt suedez, Kristofer Turdell. Un tip care în 2015 a terminat pe primul loc circuitul de calificări FWQ, iar sezonul trecut a fost al patrulea în FWT. Ca toți nordicii din circuit, are un stil direct, un mix foarte plăcut de agresivitate și fluiditate. A câștigat etapa de la Fiberdrunn și va fi greu de bătut dacă reușește să mențină rtimul.

Drew Tabke e omul pe care îmi place cel mai mult să îl urmăresc. Vede muntele altfel decât restul, e creativ într-un fel care îmi amintește de Candide, chiar dacă are cu totul alt stil – vezi cum backflipul scos din joben în Andorra, unde a câștigat cu unul din cele mai mari punctaje văzute vreodată în FWT. Cu toate astea, nu cred că obiectivul e câștigarea titlului, din moment ce a lipsit în Fiberbrunn. Chiar și așa, e calificat mai departe în AK și e destul de probabil că îl vom vedea și în Verbier.

Din păcate nu am avut prea mult timp să urmăresc și competiția fetelor, dar Lorraine Huber are un avans destul de consistent. Bătălia pentru locul doi e mult mai intensă, unde 4 schioare stau într-un interval de 180 de puncte. Ochii pe Jackie Passo, jumătatea lui Reine Barkered, care anul ăsta are ca obiectiv câștigarea etapei finale de la Verbier.

HAHNENKAMMRENNEN

BY 20 January 2017 EVENIMENTE

kitz

 

 

E numele celebrei curse de coborâre de la Kitzbuehel, un fost oraș minier, a cărui istorie începe în perioada medievala. Așezat în inima Alpilor austrieci, în landul Tirol, este astăzi cea mai cunoscută stațiune de schi din lume și cu siguranță una din cele mai aglomerate.

O dată pe an, după mijlocul lunii ianuarie, consecutiv unei alte curse celebre din cadrul Cupei Mondiale (Lauberhornrennen-Wengen) are loc aici pe pârtia Streif cea mai dificilă și spectaculoasa cursă din circuitul alb: Hahnenkamm DH. Denumirea vine de la asemanarea muntelui (partiei) cu o creasta de cocoş.

Anul asta, cursa va avea loc pe 21 ianuarie și va fi transmisă pe Eurosport de la ora 12.30. Ca de obicei, vineri e proba de SG iar duminică slalomul. Totuși, cursa cea mai așteptată de toată lumea, inclusiv de slalomiști, este coborârea de sâmbătă.

Puțina istorie:

  • Prima cursă pe pârtia Streif a avut loc în anul 1931 sub de denuirea de Hahnenkammrennen (Hahnenkamm Race).
  • Între 1938 și 1945, cursa este întreruptă din cauza celui de-al doilea război mondial.
  • Din 1953, cursele se desfășoară imediat după 15 ianuarie.
  • Din 1959, cursele sunt transmise în direct de televiziunea austriacă.
  • În 1967 cursa Hahnenkamm este inclusă în circuitul Cupei Mondiale.
  • În 1993 din cauza mai multor anulari ale cursei din lipsa zăpezii (1964, 1989, 1993) sunt instalate tunuri pentru producerea zăpezii artificiale.
  • În 1995 se introduce proba de SG care devine o prezență constantă abia începând cu anul 2000.
  • În 1997 este stabilit recordul absolut al cursei de coborâre de pe Streif de către Fritz Stroebl cu un timp nebătut până în prezent: 1.51.58. Ca să înțelegeți dimensiunea performanței, timpul nu a fost bătut anul trecut, de exemplu, când startul s-a dat cu 50m mai jos.
  • În 2007 cursele au fost anulate din cauza lipsei zăpezii. Nici măcar tunurile de zăpada nu au putut remedia problema.
  • În 2010, din cauza serioaselor accidente ce au avut loc de-a lungul timpului, organizatorii au luat în sfârșit decizia ca porțiunea finală a cursei, Zielsprung, să fie mult modificata în scopul creșterii siguranței sportivilor.

Hahnenkammrenen Downhill (DH) – fișa tehnică

  • Pârtie Streif
  • Start 1665 m
  • Finish 805 m
  • Diferență de nivel 860 m
  • Lungime 3312m
  • Maxim/minim grad înclinație 85%/2%, respectiv 41 grade/1,1 grade

Secțiunile cursei:

  • Startschuss – se acumulează viteză foarte mare de la început
  • Mausefalle – săritură (poate depăși și 80m) urmată de compresie
  • Karusell – S turns
  • Steilhang – viraj 90 grade dreapta/ intrare tehnică în porțiunea de plat
  • Brueckenschuss & Gschoess – porțiunile de plat
  • Alte Schneise
  • Seidlalmsprung – săritoarea de la Seidlalm
  • Laerchenschuss – încă o porțiune de viteză
  • Hausberg – săritură și viraj strâns
  • Querfahrt – traverseu stânga pe o porțiune în general înghețată
  • Zielschuss – compresie și săritură la viteze ce depășesc 140 km/h
  • Rasmusleitn (Ziel) – linia de sosire

Facts sau “știați că”:

  • Lungimea totală a cursei este de 3312 m.
  • Înclinația maximă este de 41 de grade (Mausefalle) iar cea minimă de 1 grad.
  • Înclinația medie a pârtiei este de 15.1 grade.
  • Cei 860 m difernță de nivel au fost coborăți de către Fritz Strobl in 1997 cu o viteză medie de 106.9 km/h.
  • secțiunea Mausefalle este martora unor sărituri de peste 80m lungime; viteza cu care se intră aici este undeva în jurul a 100 km/h. Lungimea e comparabilă cu cea de la o trambulină mică de la probele de sărituri.
  • Viteza maximă se atinge în porțiunea finală, spre finish, unde până în 2010 exista o săritoare creata artificial și are valori de peste 140 km/h. E unul din motivele pentru care cursa e atât de dificilă.
  • Cel mai celebru finish îi aparține lui Kristian Ghedina care, la peste 140 km/ h executa un spread și câștigă cursa.
  • Instalația de transport pe cablu ce deservește pârtia Streif are inscripționat pe fiecare gondolã numele câștigătorului unei curse Hahnenkamm
  • La aceasta competiție se înregistrează numărul maxim de spectatori din Cupa Mondială (recordul e de peste 100.000 spectatori)
  • Cele mai cumplite accidente înregistrate vreodată la aceasta competiție aparțin lui Scott McCartney (USA) si Daniel Albrecht (SUI). Din fericire ambii și-au revenit și au putut concura în continuare.
  • Din 1987 diferiți artiști crează afișul oficial al competiției.

Recordurile competitiei:

19 Martie 1937 – SCHWABL Thaddeus (AUT / K.S.C.) – 03:53,10
08 Martie1947 – FEIX Karl (AUT / K.S.C.) – 03:36,00
13 Martie 1948 – MALL Edi (AUT) – 03:14,10
05 Februarie 1949 – SCHÖPF Egon (AUT) – 03:03,20
09 Februarie 1951 – PRAVDA Christian (AUT / K.S.C.)- 02:57,10
17 Ianuarie 1953 – PERREN Bernhard (SUI) – 02:54,50
23 Ianuarie 1954 – PRAVDA Christian (AUT / K.S.C.) – 02:47,90
15 Ianuarie 1955 – MOLTERER Anderl (AUT / K.S.C.) – 02:46,20
18 Ianuarie1958 – MOLTERER Anderl (AUT / K.S.C.) – 02:40,70
17 Ianuarie 1959 – WERNER Bud (USA) – 02:33,40
16 Ianuarie 1960 – DUVILLARD Adrien (FRA) – 02:26,10
19 Ianuarie 1963 – ZIMMERMANN Egon II (AUT) – 02:22,66
22 Ianuarie 1966 – SCHRANZ Karl (AUT) – 02:16,63
21 Ianuarie 1967 – KILLY Jean-Claude (FRA) – 02:11,92
26 Ianuarie 1974 – COLLOMBIN Roland (SUI) – 02:03,29
18 Ianarie1975 – KLAMMER Franz (AUT) – 02:03,22
15 Ianuarie1982 – WEIRATHER Harti (AUT) – 01:57,20
18 Ianuarie1992 – HEINZER Franz (SUI) – 01:56,04
13 Ianuarie 1996 – MADER Günther (AUT) – 01:54,29
25 Ianuarie 1997 – STROBL Fritz (AUT) – 01:51,58

E al doilea an în care circuitul FWT ajunge în AK, paradisul pe pământ pentru freeride. După Alagna, normal. E, de altfel, și singura oprire în afara Europei, după ce Revelstoke a fost eliminat, fapt care nu le-a picat prea bine americanilor la vremea respectivă. Probabil că e foarte costisitor și complicat să ții un concurs în AK, mai ales unul atât de complex cum a ajuns o etapă de FWT.

În orice caz, anul ăsta lucrurile au arătat mult mai bine decât în precedentul. Pentru cine nu își mai amintește, anul trecut zăpada nu a fost cea mai bună și coborârile au avut destul de mult de suferit. Ce trebuia să fie un spectacol așteptat de o mare de oameni, s-a transformat într-un fel de schi în reluare din cauza zăpezii foarte grele.

Anul ăsta problema a fost de ordin tehnic/ logistic: a picat transmisia live. În schimb coborârile au fost așa cum speram. După cum se poate vedea și din înregistrarea completă.

Podiumul a fost ocupat de Logan Pehota, Loic Collomb-Patton și Drew Tabke. Primii doi ocupă, de altfel, și primele două locuri la general, dar în ordine inversă, într-un clasament destul de strâns în care lucrurile se joacă până în ultima etapă, clasica de la Verbier.

Personal, cel mai mult am așteptat să îi văd pe Tabke și Reine Barkered. Primul pentru că mi se pare cel mai creativ schior din circuit, al doilea pentru că e cel mai direct și mai “alpin”. Tot o părere personală e că Tabke ar fi meritat un punctaj mai bun. Nu știu dacă locul 1, dar de ce nu? A avut, de departe, cea mai creativă linie iar dpdv tehnic nu știu ce i s-ar putea reproșa.

Logan Pehota are nevoie de o mențiune specială, pentru că la 21 de ani se bate cu oameni cu mult mai mult experiență. Iar freeride-ul e o disciplină în care de cele mai multe ori asta contează mai mult decât pregătirea sau prospețimea fizică. Dar Logan nu e chiar oricine. L-ați văzut în Steep, alături de un anume Eric Pehota, fix tat-su. Iar Eric Pehota e cineva în lumea asta mică a schiului freeride.

Până acum a fost un sezon așa și-așa. Motivul principal – calitatea și cantitatea zăpezii din Europa, departe de ideale. Așa că am avut fețe de concurs relativ scurte și destul de restrictive ca opțiuni pentru rideri. În Alaska lucrurile s-au schimbat radical, așa că sper la un Verbier intens, ca de obicei.

Later edit: Barkered a fost nevoit să schimbe linia din mers și să improvizeze, așa că a pierdut unul din dropuri. Altfel nu prea îmi explicam linia destul de cuminte pe care a avut-o. Cuminte pentru The Mayor of Stomptown, să ne-nțelegem.