vâlcelul portițelor

În lumina noilor informații despre telecabina din Bușteni, putem inaugura liniștiți seria de articole “Bucegii la picior”. Spuneam că mi se par evidente 3 variante de acces la văile din nordul masivului: telecabina din Sinaia, urcare pe Valea Cerbului sau cu mașina până la Diham și de acolo la picior.

Câteva cuvinte despre tura de acum o săptămână, când am făcut o plimbare lungă de la cota 2000 până la intrarea în Valea Albă. Întâi am vrut să coborâm pe valea Comorilor, dar ne-a descurajat lipsa zăpezii. Speram că Alba va avea mai multe de oferit, dar am ales greșit. După două viraje pe o zăpadă betonată și cu un vânt extrem de nervos venind de jos, ne-am înghițit ambițiile de schiori de abrupt și am dat-o cuminte înapoi până la Piatra Arsă.

Yesterday the alpinists had more fun.

A post shared by Alex Borșan (@alexborsan) on

Chiar și așa, sau poate tocmai de aia, am intrat ca niște eroi în stația de telecabină de la 2000, transpirați, obosiți și bătuți de vânt și soare. Apoi am stat cu sufletul la gură urmărind prognoza care anunța ninsori masive în Bucegi. Nu au fost masive, dar să privim partea bună: a mai nins ceva.

Pentru tura de ieri am decis că valea Cerbului e alegerea prea evidentă. Am ochit vâlcelul Portițelor urcat din poiana Bucșoiului. Am lăsat mașina la cabana Steaua. Într-o oră eram la Pichetul Roșu și de acolo pe Take Ionescu în încă o jumătate de oră în poiană. Ne-am dat seama că am cărat degeaba colțari și pioleți, pentru că stratul de zăpadă proaspătă creștea pe măsură ce urcam. Ăsta a fost motivul pentru care nu am reușit să urcăm mai mult de o treime din vâlcel, ne-am oprit când lucrurile deveneau cu adevărat interesante. Nu știu cum ar fi fost cu focile puse pe schiuri, ceva îmi spune că nu am fi urcat cu mult mai sus din cauza pantei și a tehnicii noastre destul de precare. Am sperat că măcar ceața ne va lăsa la un moment dat. Poate data viitoare.

Partea bună e că am schiat o zăpadă excelentă pentru mijlocul lui Martie. Un powder aproape uscat, stabil și prietenos. O vale foarte bine acoperită, pe care nu am mai fost până acum și pe care o voi ține minte pentru a o încerca din nou când va putea fi urcată integral. Apoi am continuat pe schiuri până la Pichetul Roșu, practic un vis din copilărie.

Cu ocazia asta raportez și prima defecțiune a clăparului La Sportiva Spectre. S-a crăpat limba clăparului drept, exact pe zona de torsiune. Doar într-o parte, dar tot e destul de enervant. Încerc să improvizez o reparație, dar oricum iau în calcul să iau un Salomon MTN Lab pentru ture scurte, iar Spectre să rămână clăparul pentru mai lungi și care presupun și mai mult mers fără schiuri.

Edit: Am corectat numele vâlcelului. În versiunea originală era numit greșit “vâlcelul Pietros”. Numele corect este vălcelul Portițelor.

platou_bucegi

Sezonul de văi e pe cale să înceapă. Zilele sunt mai lungi, vremea mai prietenoasă, iar zăpada se transformă în firn.

Sună perfect, dar lucrurile nu stau chiar bine pentru cei mai mulți dintre noi. Telecabina din Bușteni nu prea va funcționa în primăvara asta. Tocmai a intrat într-o revizie prelungită pentru două sătpâmâni, va fi funcțională în perioada sărbătorilor de Paște, pentru afluxul mare de turiști, dar apoi va mai fi închisă pentru încă cel puțin 30 de zile. Astea sunt planurile, deci sunt niște cifre informative, nu exacte.

Care vor fi alternativele pentru a ajunge, totuși, pe văi? Una ar fi telecabina din Sinaia. Cu un minus – drumul lung pe platou până la văile din nordul masivului. Abia îcepănd cu Valea Mălinului e zăpadă, ceea ce înseamnă o plimbare pe platou de măcar 2 ore. Si mai mult pentru Cerb, Morar, Mălăiești.

O altă variantă e să urcați cu mașina până la Diham, de acolo via Pichetul Roșu ajungeți relativ ușor pe o parte din văi – Morar, Bucșoiu, Mălăiești. Evident, pentru cei cu adevărat hotărâți, urcarea va fi direct pe Valea Cerbului din Bușteni.

Hai să vedem și partea bună: după primăvara asta pe văi, vom putea alerga lejer măcar un semi. Iar la anul nici nu vom mai avea nevoie de cabluri.

fwt_vallnord-arcalis_2017-jbernard-3498

Freeride World Tour a ajuns să fie singura competiție de schi pe care o urmăresc live etapă cu etapă. Cum sunt doar 5 opriri, nici nu e așa greu și îmi pare rău că nu sunt mai multe pentru că aș vrea să îi văd mai des pe oamenii ăștia. Cu mici excepții, gen Heitz, Smoothy sau Barkered, riderii din FWT nu apar în filme. Și oricum o etapă de FWT e mai intensă decât un edit, chiar dacă mai puțin estetică.

Mai e un neajuns: după trei etape deja se triază cine ajunge în AK și, mai apoi, pe Bec des Rosses la Xtreme Verbier. Cine a comis-o într-o etapă, e foarte posibil să rămână pe dinafară. Vezi cazul lui Julien Lopez, Jeremie Heitz sau Samuel Anthamatten. O mențiune specială pentru Taisuke Kusunoki, care a intrat în circuit grație unui wild-card și care a ratat top 12 la doar câteva puncte.

Partea bună, pe de altă parte, e că FWT e o competiție care poate fi urmărite de oricine pentru că e transmisă în direct online. Iar calitatea transmisiei e excelentă. Ok, nu e de nivel de Cupă Mondială, dar să nu uităm că acum câțiva ani abia dacă înțelegeai ce se întâmplă cu un rider.

Sezonul nu a început chiar cu dreptul. Prima etapă ar fi trebuit să se țină în Chamonix, dar zăpada nu era acolo. Abia acum, în martie, a venit. Concursul s-a mutat în Andorra, unde s-au ținut, deci, două etape în loc de una, pe o față relativ scurtă. Reine Barkered, de exemplu, părea ușor încurcat pe un munte mic, unde nu a avut ocazia să dea dropurile care l-au făcut The Mayor on StompTown. Abia la Fiberbrunn a fost aproape de ce știe. Reine e acum pe locul 3 în clasamentul general și urmează ce e mai greu: Alaska și monstrul care e Verbier, locul unde Reine se simte cel mai bine. Deci sunt cu ochii pe el, anul ăsta pare favorit la câștigarea circuitului.

Surpriza sezonului e Leo Slemett, care deși are doar 23 de ani, e la al treilea sezon de FWT. Pe precedentele le-a terminat pe 14, respectiv pe 5, deci progresul e foarte mare și nu ar fi chiar cea mai mare surpriză dacă termină pe primul loc. Vezi coborârea câștigătoare din Andorra, etapa care a înlocuit Chamonix. Ca și Loic Collomb-Patton, Leo e un rider complet care știe și cu jibbing-ul, dar poate da și dropuri old-school.

Primul loc e ocupat de un alt suedez, Kristofer Turdell. Un tip care în 2015 a terminat pe primul loc circuitul de calificări FWQ, iar sezonul trecut a fost al patrulea în FWT. Ca toți nordicii din circuit, are un stil direct, un mix foarte plăcut de agresivitate și fluiditate. A câștigat etapa de la Fiberdrunn și va fi greu de bătut dacă reușește să mențină rtimul.

Drew Tabke e omul pe care îmi place cel mai mult să îl urmăresc. Vede muntele altfel decât restul, e creativ într-un fel care îmi amintește de Candide, chiar dacă are cu totul alt stil – vezi cum backflipul scos din joben în Andorra, unde a câștigat cu unul din cele mai mari punctaje văzute vreodată în FWT. Cu toate astea, nu cred că obiectivul e câștigarea titlului, din moment ce a lipsit în Fiberbrunn. Chiar și așa, e calificat mai departe în AK și e destul de probabil că îl vom vedea și în Verbier.

Din păcate nu am avut prea mult timp să urmăresc și competiția fetelor, dar Lorraine Huber are un avans destul de consistent. Bătălia pentru locul doi e mult mai intensă, unde 4 schioare stau într-un interval de 180 de puncte. Ochii pe Jackie Passo, jumătatea lui Reine Barkered, care anul ăsta are ca obiectiv câștigarea etapei finale de la Verbier.

schiuri reghin

Am început să schiez acum mai bine de 30 de ani, într-o grădină dintr-un sat mic aflat la 20 de km de Reghin. Pe schiurile acelor zile – Reghin Pitic. Nu aveau legături ci niște curele pentru că nu cred că existau clăpari așa mici. Orice ghete de iarnă erau bune. Schiurile Pitic erau din lemn. Doar din lemn. Nici nu cred că aveau canturi, dar nu aș putea să pariez pe asta. Au trecut totuși 30 de ani, iar ele au ajuns probabil lemn de foc la un moment dat. Îmi pare rău că nu a avut nimeni inspirația să le păstreze, dar atunci nu părea că va veni o vreme când vom fi nostalgici după schiurile Reghin. Evident că mi-aș dori să pot schia pe un schi fabricat în România. Cu ani în urmă, încă se putea – Salomon a făcut o perioadă o parte din schiuri la fabrica de la Reghin. Apoi a mutat linia de producție în alte părți. Dar oricum nu ar fi fost același lucru.

În decembrie anul trecut, la Bâlea, am aflat că brandul se pregătește să reînvie. Mai corect, am aflat că cineva se pregătește să reînvie brandul. Sunt realmente foarte încântat că pot purta această discuție și am fost foarte curios despre planurile oamenilor. Așa că a ieșit un scurt interviu, iar întrebările au venit foarte ușor. Dacă mai aveți și altele, băgați un comentariu și am grijă să avem și răspunsurile cât mai repede.

Așadar, primul interviu despre schiurile Reghin, brand romănesc de schiuri (încă nu îmi vine să cred că lucrul ăsta chiar se întâmplă).

Cine sunteți, cum ați luat marca Reghin și ce v-a motivat să o faceți? E, totuși, o perioadă destul de gri pentru investițiile în sporturile de iarnă.

Suntem doi tineri din Cluj, un localnic get-beget, Pațiu Ionuț, și un import din Baia Mare, Sebastian Big. Suntem consumatori înrăiți de schi și ocupațiile noastre de zi cu zi se învârt în zona designului de produs și a vânzărilor. Dacă mai adăugăm la mix două lucruri: faptul că am început pe schiuri Pitic și am trecut la Combi-R, galben și mai apoi albastru și suntem amîndoi adepții unei abordări de tip Do It Yourself, lucrurile parcă se leagă.
Practic am vrut să ne facem noi schiurile noastre, să aducem un tribut lucrurilor cu care am crescut și ne-au construit și cu un drum să încercăm să aducem un suflu nou pe scena autohtonă de schi.
Cu griul ce să zicem, cred că succesul e tocmai ăsta: să încerci și să reușești să aprinzi becul în gri. Și dacă reușești să îl și ții aprins, în ciuda celor cărora le place să se joace cu întrerupătoarele, poți să spui că ai reușit.

Care ar fi istoria mărcii Reghin, în câteva vorbe?

În afară de oasele de mamut din care localnicii își construiau patine prin 800-400 î.e.n, din ce am săpat noi, schiuri s-au făcut pe la Reghin încă din anii ’30. Mai apoi sub diferite nume, atît de fabrică cît și de modele, s-au tot construit schiuri în secțiile de prelucrare a lemnului din Reghin. Undeva în anii ’60 se poate deja vorbi de o marcă de schiuri Reghin, pe lângă toate celelalte articole sportive produse.

În afară de nume și referințe grafice, ce se mai poate păstra din ce a însemnat filosofia Reghin? Asta dacă a existat o asemenea filosofie, pentru că personal am aminitiri foarte vagi despre schiurile Reghin. Am început pe o pereche de Pitic din lemn și m-am mai dat pe un Combi-R de câteva ori, dar asta e tot.

Păi la fel ca în cazul nostru, și în secțiile de producție ale fabricii din Reghin a existat un soi de spirit de ăsta de pionierat, de Do It Yourself. Și oamenii vremii se aruncau la chestii și mai riscante. Putem da aici exemplul inginerului Novițchi, care a construit la Reghin elicopterul G-8-H1-”Ţânţar”, care, în afară de motor, era construit cu totul și cu totul din lemn. Inclusiv palele rotorului erau construite din ceea ce se numea la vremea respectivă lemn stratificat-densificat.
Ca să folosim limbajul (tot de lemn al) epocii: Pionierat, cutezanță, tinerețe, soare, mușchi!

Care sunt modelele din gama 2016-2017? Cum plănuiți să dezvoltați gama? Mă uit azi la Black Crows, care a început acum 10 ani cu 3 modele. Ei s-au poziționat de la început ca un brand relativ scump și clamează “Chamonix”, deși sunt folosite fabrici din Europa, Asia sau Africa.

Am început light primul sezon. E un sezon pilot, în care practic vrem ca lumea să înceapă să-și readucă aminte de schiurile Reghin și să aibă un preview la ceea ce ar putea deveni acest brand. Vrem să facem demo session-uri in cîteva stațiuni și să ajungem să ne cunoaștem mai bine clienții.
Am început cu Combi-R, care e un schi foarte ușor de folosit, fără pretenții. Un schi pentru care nu ai nevoie de doctorat ca să îl stăpînești. Și cam aia e și direcția noastră generală: schiurile Reghin sunt schiuri făcute corect, pentru toată lumea și la un preț accesibil. Pentru ca un sport să progreseze e nevoie de masă critică. Ei bine, ei sunt clienții noștrii.

Sigur, pentru sezonul următor planificăm și două modele de schiuri mai serioase de pîrtie, un schi de freestyle, unul de all-mountain touring și unul pentru zăpadă mare. Ideea generală e că vrem să creștem cumva organic.

Știu că produceți schiurile în Cehia? De ce acolo și nu în România? Cum ați ales fabrica din Cehia?

Nu producem în România pentru că nu avem unde. S-au mai fabricat pe la noi tot soiul de schiuri și după revoluție dar s-au mutat liniile de producție în alte zări. Cât despre producția în regie proprie, amîndoi fondatorii am pornit de jos, așa că nu s-a pus problema să primim ajutorul trumpian de câteva milioane cu care să ne facem fabrică. Concluzia logică a fost să găsim un producător, pentru început.
Cea mai importantă pentru noi e calitatea produselor. Și atunci Cehia a fost din nou o opțiune logică. Pe vremuri, produsele cehoslovace, dincolo de imaginea lor de produse de calitate, chiar erau de calitate și în continuare, la nivel de producție, Cehia rămîne un etalon.
Sigur, visul nostru e să ajungem la producție proprie în România, dar mai avem de mîncat câteva franzele pînă acolo.

Sunt foarte curios cum decurge procesul de fabricare. Presupun că voi dați niște specificații tehnice care sunt urmate de fabrică. Există prototipuri, teste preliminare, etc?

Schiurile sunt o chestiune universală, oricât de particulară și esoterică ar vrea unii să o creadă. Mai ales pe partea de pârtie. Schiurile au o structură și forme destul de generice. Restul e marketing. Noi mergem deocamdată pe mâna producătorului nostru pe partea de inginerie a schiului pentru modelele de pârtie. Pentru modelele de off-piste avem practic o discuție cu inginerii lor, noi le spunem ce vrem, ei ne spun ce pot și ajungem cumva la mijloc. Mergem și pe ideea de prototipuri pe care le încercăm și mai apoi mergem cu feedback la producător.

Alte modele, alte teste.

Posted by Schiuri Reghin on 18 Februarie 2017

De unde vor putea fi cumpărate schiurile Reghin? Practica brandurilor mici e vânzarea directă online, evitănd astfel marjele marilor lanțuri de magazine.

Vom avea un mix de vînzare online și în magazine fizice, pentru sezonul 2017-2018. Lumea e deja destul de nerăbdătoare să cumpere schiurile noastre așa că o să punem la punct cât de curând și un sistem de vânzare online cu pre-order. Și discount, bineînțeles. După cum spuneam, vrem să facem din schiurile Reghin un model de calitate ȘI accesibilitate, așa că luăm bineînțeles în calcul și posibilitatea de a colabora cu marile lanțurile de magazine.

Când putem testa și unde? Cât de mult contează testarea produsului?

Pentru schiurile de pîrtie am avut deja sesiuni de test în numeroase stațiuni. Dacă mai ține zăpada mergem și în restul. Datele și locurile le anunțăm pe pagina noastră de Facebook. Pe partea de off-piste vom avea sesiuni de testare de pe la sfîrșitul lunii martie, până când mai ține zăpada sus la munte, pe la Bîlea sau Borșa.
Testarea e importantă pentru noi din două motive. În primul rând e important ca clienții noștri să încerce schiurile, să știe pe ce dau banii. În al doilea rînd ne ajută pe noi să strângem feedback și să vedem cum am putea îmbunătăți produsul.

La doar un an și cinci luni, cel mai tînăr tester al nostru concluzionează: ”Pe pîrtie cu schiurile Pitic, nu mi-e frică de nimic.”

Posted by Schiuri Reghin on 30 Ianuarie 2017

Ce așteptări ar trebui să am de la Combi-R? Știu că va fi un schi popular, de pârtie, că are miez de lemn și vârful clasic, rotunjit – foarte actual de altfel. Dar mai departe?

După cum spuneam și în prezentarea lui: ”Noul schi Reghin Combi-R are o construcție cu profil rotunjit (full cap) – adică fără pereţi laterali (sidewalls), în care stratul de sus al schiului (top sheet) se răsfrînge peste lateralele schiurilor, pentru a oferi schiorului un control ridicat, făcînd din Combi-R un schi foarte ușor manevrabil.
Combi-R este un model îngăduitor, dedicat schiorilor începători sau medii. Schiul are un miez de lemn, învăluit de o spumă specială care are rolul de a amortiza și absoarbe vibrațiile, reducînd considerabil efortul schiorului și oferindu-i acestuia experiența unui schiat accesibil și plăcut.
Schiul Combi-R este echipat cu legătura Tyrolia PR 11.”
Dincolo de limbajul de marketing, am zice că e un schi jucăuș, dar care nu te lasă la greu. Apropo de feedback de la teste, toată lumea a apreciat capacitatea de cantare a schiului. Mai departe, vedem sezonul viitor, cu niște modele dedicate celor mai sportivi dintre noi.

Combi R la Mădăraș

Ne cerem scuze pentru întreruperea programului și revenim cu o versiune fără sunet a fan-videoului. După cum spuneam, Bando Virginas și Danika Marcu, ne arată că schiurile de pîrtie Combi R țin la tăvăleală și la alte moduri de utilizare.

Posted by Schiuri Reghin on 7 Februarie 2017

Crezi că veți avea mulți cumpărători pentru care va fi suficient faptul că scrie Reghin?

Numele e doar un gateway, schiurile Reghin ar trebui să se vândă pentru ceea ce sunt, adică schiuri de calitate la unui preț accesibil. Numa’ bine mai tăiem niște costuri de pe partea de marketing.

A ieșit soarele și la Madarasi Hargita Síközpont. Schiurile noastre de-abia așteaptă să le încercați.A Madarasi Hargitai Síközpontnál is kisütött a nap! Síléceink izgatottan várják, hogy kipróbáljátok őket!

Posted by Schiuri Reghin on 5 Februarie 2017

Lumea face deja paralela cu alt brand al copilăriei noastre – Pegas. Care Pegas, din punct de vedere business o duce excelent și plănuiește deschiderea unei fabrici în România, dar produsele au fost constat criticate de către comunitatea core – prea hipsterești, calitate îndoilenică, preț mare, etc. Cum ați răspunde?

Va trebui să ne îngrijorăm dacă vom avea și noi parte de critici pe teme de calitate și preț din partea scenei de schi, fie ea core, sau lărgită. În rest, discuții vor exista întotdeauna, face parte din spiritul nostru latino-balcanic. Între timp, noi ne vedem de treabă.

În fine, unde crezi sau speri că va fi Reghin peste 5 ani?

Ca să folosim un limbaj cu miez de lemn, atît din trecut cât și din prezent, am putea spune că noi ne vom strădui ca în următorul cincinal să respectăm și să îmbogățim moștenirea schiurilor Reghin și să facem din brandul Reghin un nume inconturnabil pe scena românească de schi.
Mulțumim!

Testing

Posted by Schiuri Reghin on 28 Ianuarie 2017

Și noi mulțumim. Derdeluș se declară din start susținător al brandului Reghin. Nu aș zice necondiționat, pentru că așteptările sunt destul de mari, mai ales după interviul ăsta, dar cu sunt destul de sigur că lucrurile vor merge bine. Sper doar ca schiorul român să fie receptiv și să dea o șansă schiurilor Reghin. 

valea urlătoare 2017

Chiar dacă a început cu trei zile intense în Bâlea, sezonul ăsta se anunța destul de cuminte. Până acum am tocat pârtiile din Azuga, Sinaia, Bușteni, Poiană. Foarte bune, nu mă plâng, mai ales pentru un schior complet ieșit din formă ca mine. Schiatul pe pârtie rămâne pentru mine cea mai bună metodă de a reintra în clăpari.

Azi s-a întâmplat să dau o vale pe care nu mai ajunsesem dar care era în plan de ceva timp. Urlătoarea. Prognoza anunța o vreme perfectă – soare, vânt slab, temperaturi în jur de 0. Singura problemă pe care mi-o puneam era legată de zăpadă. Nu e vreun secret că în Bucegi iarna nu prea a ajuns. A nins puțin, a fost cald, a bătut vântul. Cine a fost pe fază a prins câteva zile bune, dar cam asta ar fi tot.

A post shared by Alex Borșan (@alexborsan) on

Pe platou e destul de puțină zăpadă, se vede multă iarbă, dar am găsit o porțiune continuă care ne-a dus până la intrarea în Urlătoare în 15 minute. Am dat schiurile jos doar vreo 200m, în rest am mers ușurel la vale. Easiest approach. Chiar în buza văii, primii metri au fost cu iarbă înghețată, dar apoi am prins una din cele mai bune zăpezi pe care ți-o poți dori pe o vale ca asta. Au alternat zone de windpack, hardpack și powder uscat. Ultima porțiune nu a mai fost așa plăcută – am schiat pe o urmă de avalanșă peste care s-a pus zăpada de ieri. Schiabil, dar atât.

#urlătoare w/ @exilinterior

A post shared by Alex Borșan (@alexborsan) on

Valea Urlătoare e mai puțin populară printre schiori, care preferă Albă, Cerb, Morar. Nu e cu nimic mai prejos decât Valea Albă sau Coștila, doar că e ceva mai îngustă. Intrarea este foarte la îndemână, la fel și retragerea, în mod normal. Nu și în cazul nostru, căci asta a fost partea cea mai dificilă a turei. După ce am fost nevoiți să urcăm 20-30m înapoi spre traseul marcat la o săritoare prea mare, drumul prin pădure a devenit aproape periculos pe măsură ce ne-am apropiat de oraș. Zăpadă înghețată, noroi înghețat, crengi înghețate. Totul înghețat. Chiar și în clăparii de tură tot a fost dificil. După două tăvăleli am ajuns la mașină la 3,5 ore de la plecare. Aproape că îmi venea să mai dau o tură.

🎥 @exilinterior

A post shared by Alex Borșan (@alexborsan) on

Da, e iarnă. Nu, nu e firn, ci un mix de zăpadă care poate trece prin tot spectrul de la perfect la infect. Aș zice că sunt bune un piolet și o pereche de colțari. Noi nu am avut nevoie, dar am fost aproape să scot pioletul la urcarea spre traseul marcat. Văile din Bucegi par să aibă mai multă zăpadă și mai bună decât estimam, așa că e destul de probabil să mai urmeze câteva ture în măsura în care vremea va fi de partea noastră.

Kaj e o legendă în viață. Nu de multe ori poți spune lucrul ăsta despre un om, cu atât mai puțin să fi cunoscut unul și, deci, cu atât mai puțin să fi schiat cu unul. Da, aici mă laud că acum niște ani am schiat câteva zile cu Kaj&Sverre.

După ani de zile de FWT și filme cu super eroi, inclusiv minuata serie Salomon Freeski TV, la mai bine de 6 ani de la Tres Bonne Equipe, Kaj își lansează propria serie. E un proiect pe care l-a anunțat de câteva luni pe FB și Instagram, a ieșit un prim episod în care povestea despre ce urmează, acum iată că a trecut la acțiune în Hamsedal, locul unde a crescut ca schior.

Formatul ăsta de 2 minute mi se pare foarte bun – vrei mereu încă un episod. Nu vom vedea atâta acțiune ca la Candide, nu vom vedea atâta poveste ca la Ducroz, dar mă bucur că îl voi vedea pe Kaj pe schiuri în locuri tari.

Că tot veni vorba de recomandări din programul TV, mai băgați un ochi și la Seeking Nirvana. E neapărat de văzut și seria asta, chiar dacă e complet diferită de ce ziceam mai sus. Sau poate tocmai de aia.

 

Kandahar

BY 15 February 2017 LOCURI

Kandahar - St.Anton/ Arlberg

Poate ați observat că un nume de pârtie apare mai des decât altele: Kandahar. De ce? Cine e Kandahar și ce vrea de la viață?

De fapt, numele Kandahar e foarte strâns legat de evoluția schiului în secolul 20. La început a fost clubul de schi Kandahar Ski Club infiintat de Arnold Lunn, unul dintre pionierii schiului modern și unul dintre primii organizatori de competiții de schi. Practic omul a inventat concursul de slalom. Sau cel puțin l-a impus. Numele de Kandahar a fost folosit în memoria Lordului Roberts of Kandahar care era unul din sponsorii principali de la începuturile schiului de competiție. Un fel de Audi al zilelor noastre.

De aici și-au luat numele mai multe competiții, cum ar fi Field Marshal Earl Roberts of Kandahar – care e și cea mai veche competiție de schi (1911), Arlberg Kandahar Challenge Cup, și există mai multe pârtii/instalații care se numesc Kandahar – cel mai probabil de la competițiile care s-au ținut sau încă se mai țin. Clasicele sunt pârtiile din St. Anton/ Arlberg, Chamonix (Les Houces) și Garmisch-Partenkirchen, dar veți mai da de pârtia Kandahar și în Sestriere sau Muerren. Evident că există și în Americi pârtii care se cheama Kandahar, dar termenul nu e la fel de exclusivist ca în Europa.

Numele mai e folosit și pentru o grămadă de baruri, hoteluri, cabane și alte cele în zone de munte.

Concluzie: Kandahar e un nume pe care îl poartă căteva pârtii renumite pentru coborâre. Sunt lungi și abrupte, iar numele e un fel de standard și un renume, în acelasi timp.

Photo credits: MountainStar.info

Notă: Acest articol a fost publicat inițial pe 3 ianuarie 2008. Da, ne pregătim de aniversarea unui deceniu.

Brody Leven e un tip simpatic care la un moment dat a schiat și prin Bucegi. Chiar un posibil first-descent în Albișoara Crucii, dacă îmi aduc bine aminte – Bubulu ar putea să mă corecteze aici.

Brody Leven e și un tip muncitor. Trage mult pentru fiecare viraj. Pare că îi place să sufere pe tema asta. Apoi, evident, e legendarul sau cont de Instagram, unde postează cu o frecvență greu de bătut. Și de urmărit. Dar totul pentru o cauză bună – nu știu vreun sportiv profesionist care să își petreacă mai mult timp răspunzând oamenilor chiar și la întrebări mai ciudate (a se citi stupide).

Filmul ăsta spune bine povestea lui Brody. Așa că vizionare plăcută.

“So, if you feel like you’re on your last leg, you’re taking your first step.”

HAHNENKAMMRENNEN

BY 20 January 2017 EVENIMENTE

kitz

 

 

E numele celebrei curse de coborâre de la Kitzbuehel, un fost oraș minier, a cărui istorie începe în perioada medievala. Așezat în inima Alpilor austrieci, în landul Tirol, este astăzi cea mai cunoscută stațiune de schi din lume și cu siguranță una din cele mai aglomerate.

O dată pe an, după mijlocul lunii ianuarie, consecutiv unei alte curse celebre din cadrul Cupei Mondiale (Lauberhornrennen-Wengen) are loc aici pe pârtia Streif cea mai dificilă și spectaculoasa cursă din circuitul alb: Hahnenkamm DH. Denumirea vine de la asemanarea muntelui (partiei) cu o creasta de cocoş.

Anul asta, cursa va avea loc pe 21 ianuarie și va fi transmisă pe Eurosport de la ora 12.30. Ca de obicei, vineri e proba de SG iar duminică slalomul. Totuși, cursa cea mai așteptată de toată lumea, inclusiv de slalomiști, este coborârea de sâmbătă.

Puțina istorie:

  • Prima cursă pe pârtia Streif a avut loc în anul 1931 sub de denuirea de Hahnenkammrennen (Hahnenkamm Race).
  • Între 1938 și 1945, cursa este întreruptă din cauza celui de-al doilea război mondial.
  • Din 1953, cursele se desfășoară imediat după 15 ianuarie.
  • Din 1959, cursele sunt transmise în direct de televiziunea austriacă.
  • În 1967 cursa Hahnenkamm este inclusă în circuitul Cupei Mondiale.
  • În 1993 din cauza mai multor anulari ale cursei din lipsa zăpezii (1964, 1989, 1993) sunt instalate tunuri pentru producerea zăpezii artificiale.
  • În 1995 se introduce proba de SG care devine o prezență constantă abia începând cu anul 2000.
  • În 1997 este stabilit recordul absolut al cursei de coborâre de pe Streif de către Fritz Stroebl cu un timp nebătut până în prezent: 1.51.58. Ca să înțelegeți dimensiunea performanței, timpul nu a fost bătut anul trecut, de exemplu, când startul s-a dat cu 50m mai jos.
  • În 2007 cursele au fost anulate din cauza lipsei zăpezii. Nici măcar tunurile de zăpada nu au putut remedia problema.
  • În 2010, din cauza serioaselor accidente ce au avut loc de-a lungul timpului, organizatorii au luat în sfârșit decizia ca porțiunea finală a cursei, Zielsprung, să fie mult modificata în scopul creșterii siguranței sportivilor.

Hahnenkammrenen Downhill (DH) – fișa tehnică

  • Pârtie Streif
  • Start 1665 m
  • Finish 805 m
  • Diferență de nivel 860 m
  • Lungime 3312m
  • Maxim/minim grad înclinație 85%/2%, respectiv 41 grade/1,1 grade

Secțiunile cursei:

  • Startschuss – se acumulează viteză foarte mare de la început
  • Mausefalle – săritură (poate depăși și 80m) urmată de compresie
  • Karusell – S turns
  • Steilhang – viraj 90 grade dreapta/ intrare tehnică în porțiunea de plat
  • Brueckenschuss & Gschoess – porțiunile de plat
  • Alte Schneise
  • Seidlalmsprung – săritoarea de la Seidlalm
  • Laerchenschuss – încă o porțiune de viteză
  • Hausberg – săritură și viraj strâns
  • Querfahrt – traverseu stânga pe o porțiune în general înghețată
  • Zielschuss – compresie și săritură la viteze ce depășesc 140 km/h
  • Rasmusleitn (Ziel) – linia de sosire

Facts sau “știați că”:

  • Lungimea totală a cursei este de 3312 m.
  • Înclinația maximă este de 41 de grade (Mausefalle) iar cea minimă de 1 grad.
  • Înclinația medie a pârtiei este de 15.1 grade.
  • Cei 860 m difernță de nivel au fost coborăți de către Fritz Strobl in 1997 cu o viteză medie de 106.9 km/h.
  • secțiunea Mausefalle este martora unor sărituri de peste 80m lungime; viteza cu care se intră aici este undeva în jurul a 100 km/h. Lungimea e comparabilă cu cea de la o trambulină mică de la probele de sărituri.
  • Viteza maximă se atinge în porțiunea finală, spre finish, unde până în 2010 exista o săritoare creata artificial și are valori de peste 140 km/h. E unul din motivele pentru care cursa e atât de dificilă.
  • Cel mai celebru finish îi aparține lui Kristian Ghedina care, la peste 140 km/ h executa un spread și câștigă cursa.
  • Instalația de transport pe cablu ce deservește pârtia Streif are inscripționat pe fiecare gondolã numele câștigătorului unei curse Hahnenkamm
  • La aceasta competiție se înregistrează numărul maxim de spectatori din Cupa Mondială (recordul e de peste 100.000 spectatori)
  • Cele mai cumplite accidente înregistrate vreodată la aceasta competiție aparțin lui Scott McCartney (USA) si Daniel Albrecht (SUI). Din fericire ambii și-au revenit și au putut concura în continuare.
  • Din 1987 diferiți artiști crează afișul oficial al competiției.

Recordurile competitiei:

19 Martie 1937 – SCHWABL Thaddeus (AUT / K.S.C.) – 03:53,10
08 Martie1947 – FEIX Karl (AUT / K.S.C.) – 03:36,00
13 Martie 1948 – MALL Edi (AUT) – 03:14,10
05 Februarie 1949 – SCHÖPF Egon (AUT) – 03:03,20
09 Februarie 1951 – PRAVDA Christian (AUT / K.S.C.)- 02:57,10
17 Ianuarie 1953 – PERREN Bernhard (SUI) – 02:54,50
23 Ianuarie 1954 – PRAVDA Christian (AUT / K.S.C.) – 02:47,90
15 Ianuarie 1955 – MOLTERER Anderl (AUT / K.S.C.) – 02:46,20
18 Ianuarie1958 – MOLTERER Anderl (AUT / K.S.C.) – 02:40,70
17 Ianuarie 1959 – WERNER Bud (USA) – 02:33,40
16 Ianuarie 1960 – DUVILLARD Adrien (FRA) – 02:26,10
19 Ianuarie 1963 – ZIMMERMANN Egon II (AUT) – 02:22,66
22 Ianuarie 1966 – SCHRANZ Karl (AUT) – 02:16,63
21 Ianuarie 1967 – KILLY Jean-Claude (FRA) – 02:11,92
26 Ianuarie 1974 – COLLOMBIN Roland (SUI) – 02:03,29
18 Ianarie1975 – KLAMMER Franz (AUT) – 02:03,22
15 Ianuarie1982 – WEIRATHER Harti (AUT) – 01:57,20
18 Ianuarie1992 – HEINZER Franz (SUI) – 01:56,04
13 Ianuarie 1996 – MADER Günther (AUT) – 01:54,29
25 Ianuarie 1997 – STROBL Fritz (AUT) – 01:51,58

bâlea_7

A trecut ceva timp de când a avut loc, dar cumva au tot apărut alte lucruri și am amânat acest articol. Și mă gândesc că sunt destul de multe persoane interesate să știe cum arată un astfel de curs și de ce este foarte necesar.

Adrian Vălean e un ghid și alpinist cu foarte multă experiență pe munte la modul general, și în special în Bâlea. E un tip meticulos și atent la detalii când vine vorba de cursurile pe care le ține de ceva ani. Am optat pentru un curs de schi alpinism și siguranță montană și în caz de avalanșă.

Anul ăsta, la Bâlea iarna a venit pe la mijlocul lui septembrie și de atunci la câteva săptâmâni, nu multe, mai vine câte o ninsoare bună. Eu am ajuns într-o vineri dimineață, exact la o zi după o asemenea ninsoare. Mai mult, se anunțau trei zile de soare, vânt slab și temperaturi maxime de -10 grade. Prgnoza a fost foarte aproape de realitate, așa că au fost trei dintre cele mai bune zile pe care le-am avut vreodată în Bâlea. Foarte rar se întâmplă să fie și zăpada și vreme bune. Minusul: zăpada se termina relativ repede, coborârea până la cascadă nu era o opțiune bună. Dar asta a contat mai puțin, pentru că oricum liniile cele mai bune sunt alea de sus, din creastă.

Revenind la curs, el a fost împărțit pe mai multe momente cheie. Prima zi a fost de dat în căldarea Doamnei. Lumea care a venit la curs era atât de bucuroasă de zăpadă încât a fost începutul natural și așteptat. Au fost 4-5 coborâri și urcări foarte bune. Mai ales coborâri pentru mine, cu setup-ul meu de freeride touring, nu de schi-alpinism. Și cu prea puțină pregătire pentru prima tură a sezonului. La ultima urcare pe foci, eram destul de stors și visam doar la un duș cald și o bere rece.

Modulul despre avalanșe s-a ținut seara, la frontale, lnângă cabana Paltinu. Nu e prima dată când fac genul ăsta de curs. Din fericire, nu am folosit kit-ul de avalanșă niciodată în afara exercițiilor. Nici nu îmi doresc. Dar asta înseamnă că îl folosesc destul de rar. Cursuri de genul ăsta sunt o ocazie foarte bună de a-mi reaminti corect cum se fac lucrurile pe care nu vreu să am nevoie să le fac în condiții reale. Am căutat prin zăpadă cu transceivere-le, am sondat, am săpat. Apoi am făcut un profil de zăpadă și am studiat straturile intermediare.

Sâmbătă a fost o zi mai tehnică: urcări și kickturn pe pantă mare (+30 de grade), coborâri cu jump-turns sau derapaj, urcare și coborâre cu colțari și pilotet, tranziție de la schiuri la colțari cu asigurare, etc. Plus o coborâre dinspre Capra cu apusul în față. Genul ăla de moment pentru care îți vine să te bați singur pe umăr că ești unde trebuie.

Ultima zi, duminică, a fost ziua mai călduroasă puțin. Eu m-am separat de grup, aveam de ajuns mai repede acasă, așa că am mai dat o coborâre din Capra într-un powder uscat și bine așezat. Grupul a făcut o urcare lungă până pe Văiuga. După ce am văzut pozele am decis că e pe lista de lucruri de făcut cu prima ocazie când ajung din nou la Bâlea.

Pe lângă faptul că înveți sau îți reamintești tehnici esențiale, o ieșire ca asta e bună să îți înțelegi mai bine echipamentul și propriile limite.

Nu intru mai mult în detalii. Rostul articolului e să vă dea o imgine despre ce se întâmplă la cursul lui Adi: o combinație foarte bună de schiat, urcat, învățat și repetat. Cred că oricine are nevoie de un curs ca ăsta măcar o dată la 2 ani. Pe Adi îl găsiți ușor pe Facebook, vedeți când e următorea dată liberă și băgați-vă, îmi veți mulțumi mai târziu.