armada |

9 ierni cu Armada ANT

BY Alex Borșan 9 January 2018 ECHIPAMENT, SCHI

După 9 sezoane a venit momentul să retrag ANT-urile. 9 ierni în care a devenit schiul care îmi va lipsi cel mai mult. Așa că, deși nu se mai fabrică de ani buni, pentru mine e momentul perfect să îi fac un review complet. În 9 sezoane am ajuns să îl cunosc foarte bine. Un review acum e perfect inutil, da, dar de ce ar fi asta o problemă? Mai ales că are obiectivitatea unei ode.

ANT-ul a fost produs între sezoanele 2005-2006 și 2011-2012. Inițial un schi foarte rigid cap-coadă, de la a doua generație a fost modificat puțin pentru a fi ceva mai prietenos – vârful a devenit mai moale. O perioadă a fost disponibil doar în varianta de 191cm, iar din 2009 a apărut și versiunea de 181. Mă îndoiesc că a fost vreodată un succes notabil de vânzări.

ANT a fost creația lui Anthony Boronowski un tip special cu totul, pionier a ceea ce azi se cheamă backcountry freestyle, genul mai discret dar și mai implicat în dezvoltarea produselor – schiuri, haine, accesorii. Vara asta a lansat Foehn, un brand de haine funcționale. Interesant e că Anthony l-a avut ca principal mentor pe JP Auclair, dar cele două modele (ANT și JJ) cu greu puteau fi mai diferite. Ce au, totuși, în comun e că ambele sunt niște schiuri la fel de speciale ca și creatorii lor.

ANT a stat mereu în umbra mult mai popularelor JJ sau ARV și a fost un schi mult mai conservator decât te-ai fi așteptat de la Armada. Nici un fel de rocker, 2 cm generoși de camber, radius de 27m, full sidewall. Dar fără metal, atenție, lucru destul de puțin obișnuit pentru un schi așa rigid. Modelul 2009-2010, cel care face obiectul articolului, era prezentat astfel:

”Despite all the interesting design concepts floating around powder skis these days, Armada has come a long way on good ol’ bomber fat skis. Anthony Boronowski couldn’t agree more, which is why his signature ski is built to do one simple thing: haul ass in the backcountry. The Armada ANT translates power directly, and the superfat shovel plows through the uncut snow no matter how fluffy or wind-beaten it is. Basically, the Armada ANT can handle any terrain you throw at it like a tank, without weight as much as a tank”.

De obicei, producătorii, mari mai ales, au prostul obicei de a prezenta fiecare model ca și cum ar fi unicul de care ai nevoie în viața asta de schior. Și, oricum, cea mai mare realizare umană. Armada aici face ce trebuie: descrie corect si fără floricele un schi destul de tradițional, cu excepția faptului că e twintip. Atenție la cuvintele cheie: bomber, haul ass, power, tank. Destul de clar, aș zice.

Deci, cum a fost să schiez ANT-urile atât timp? Am încercat să îmi aduc aminte cum a fost la început pe ANT. Veneam după câteva ierni pe Mantra, un schi destul de solid și el. Dar mai îngust, cu radius mai mic, mult mai adaptat pentru pârtie. Un all-mountain foarte capabil, cu un feeling de schi de GS lat. ANT-ul pe pârtie, unde l-am schiat prima dată, era greu de manevrat la viteze mici. Nu greu, totuși ANT are puțin sub 2 kg, ci greoi. Dar, pe măsură ce viteza creștea, și ANT-ul începea să dea semne de viață inclusiv pe pârtie. Relația noastră a început când am început să înțeleg ce vrea de la mine.

ANT-ul a stat în garaj lângă un JJ de 195 cm. În zilele foarte bune, era limpede cu ce voi ieși. Dar la fel de limpede era alegerea și în restul zilelor, care sunt și mult mai numeroase. Și totuși, ANT-ul știa bine și în powder, ajutat și de greutatea redusă. La momentul lansării sale era, de fapt, cel mai lat schi din gama Armada, cu 107 mm. Știa bine, dar în alt fel. Mereu mi s-a părut că geometria vârfului aducea cumva a celei folosite de Rossignol pentru B-Squad-ul de acum 10-15 ani. Vârful era esențial pentru cum ANT-ul reușea să intre în powder sau în orice fel de zăpadă.

Diferența dintre ANT și schiuri mai normale, să zic așa, e că nu simțeam nevoia să schimb abordarea în funcție de zăpadă. Cu timpul am început să am încredere în ANT-uri. Nefiind chiar cel mai manevrabil schi, mă obliga să mă hotărăsc la linia pe care o voiam și apoi să mă țin de ea. Dar chiar nu conta ce zăpadă urma să întâlnesc, iar treaba asta face să crească încrederea nu doar în schi, ci în mine ca schior. Vârful aproape ascuțit făcea lucrurile simple, zona mediană rigidă și mult cambrată făcea lucrurile sigure, iar coada solidă dar și aproape dreaptă făcea ca lucrurile să fie rapide. Cam asta ar fi ANT-ul pe scurt, luat secțiune cu secțiune.

ANT-ul trebuia manevrat hotărât, dar cu grijă. Fără mișcări bruște. Nu puteai să te decizi dintr-o dată că trebuie să pivotezi scurt în loc să virezi larg. Puteai, dar nu era un lucru înțelept de făcut. ANT-ul nu era un schi bun pentru dat prin pădure decât dacă știai destul de bine unde e fiecare copac. Când mă gândesc la schiat pow prin pădure, am ca reper JJ, nu știu un alt schi pe care să îl pot vira atât de ușor. Deci când spun că ANT era mai greoi, cu JJ fac comparația. Atâta timp cât virajele erau largi și viteza bună, totul era perfect, ANT-ul era un schi aproape prietenos.

Cred că orice schi bun, orice schi cu caracter, are o super-putere. Super-puterea lui ANT asta era: putea să treacă prin orice, atâta timp cât eu, schiorul, eram hotărât și cu picioarele pregătite. Zbura inclusiv pe iarbă. Știi zilele alea de primăvară, când văile încep să fie intersectate de limbi de iarbă? Cu ANT-urile nu mai era nevoie de opriri – genunchi flexați, poziție centrată, linie dreaptă si așteptam liniștit să ajung din nou pe zăpadă. Fiind așa drept și rigid, nu foarte lat, și destul de ușor, era un schi bun inclusiv în moguli. Sigur mai bun decât Mantra (prea greu), sigur mai bun decât JJ (prea lat). Nu la fel de bun ca ARV, la care genele de freestyle sunt foarte puternice.

Pe pârtie ANT nu era în elementul lui. De fapt, nu pârtia era problema, ci pârtia aglomerată și, deci, viteza mică. Dar sigur nu era un carver, îi lipsea rebound-ul de la ieșirea din viraj. Aici se simte că ANT nu avea nici o urmă de metal. Lemnul are alt fel de energie, se descarcă mai greu. El Dictator, modelul prin care Salomon a transformat visul lui Kaj Zackrisson în realitate, o bestie absolută de schi, avea o construcție la fel de simplă cu ANT-ul – sare în ochi lipsa metalului. Referința la El Dictator nu e deloc întâmplătoare, ideea acestui articol venind de aici: Ultra-long term ski test: Salomon El Dictator (2011-12).

ANT nu a fost un schi fun. Nu ca JJ, nu ca ARV. Dar făcea ca orice fel de zăpadă să fie fun nu doar schiabilă, oricât ar fi fost de greu de schiat. Cu ANT știam, deci, că orice zi de dat, e o zi bună de dat. Pe de altă parte, cu un ANT nu aveam nici o scuză. Avem alte schiuri pentru zile în care nu eram convins sau leneș. Până la urmă am ajuns să ne înțelegem chiar și în situații din astea.

Ce e cu adevărat interesant e că, deși rigid și ușor, ANT-ul era foarte stabil și păstra mereu contactul cu zăpada. Zero vibrații. Un mix foarte bun de geometrie, rigiditate și greutate, lucru foarte greu de nimerit.

Uitându-mă în spate, e aproape incredibil că o pereche de schiuri a rezistat atât timp, cu atât mai mult cu cât a fost schiul pe care îl luam când situația era incertă sau proastă. Astăzi e plin de zgârieturi adânci peste tot, ca un câine de luptă. Topsheet-ul a început să se desprindă de pe una din cozi. După ce am scos pietre, lemne, sârme sau cuie, talpa nu mai alunecă așa cum ar trebui. Are cantități semnificative de cofix și rășină și e și motivul pentru care am decis să îl retrag, în cele din urmă. Dar l-am schiat 9 sezoane, iar asta îl face, de departe, cel mai rezistent schi pe care l-am avut vreodată. Și, cu siguranță, este și schiul pe care m-am dat cel mai mult.

Dacă azi mă dau mai bine decât acum 10 ani, și sunt sigur că așa e, e și pentru că m-am dat mult timp pe schiul ăsta.

Povestea nu e obligatoriu să se termine aici. Pentru că știu sigur că încă sunt ANT-uri pe-acolo care nu au fost montate. Și oricât de mult îmi place să încerc lucruri noi, sunt sincer convins că un ANT are zilele lui când nu sunt multe schiuri la fel de capabile.

2 ani mai târziu

BY Alex Borșan 5 October 2016 FEATURES, OAMENI

29 septembrie 2014 a început ca orice altă dimineață de duminică. M-am trezit și am ieșit încet din pat ca să nu o trezesc pe Zoe – lucru destul de nou pe vremea aia, din moment ce încă nu împlinise o lună, apoi le-am pus boabe câinilor și mi-am scos telefonul de la încărcat. M-am așezat pe canapea și am început să mă uit la pozele noi de pe Instagram, încercând să mă dezmeticesc, dar fără să îmi doresc neapărat. A durat foarte puțin amorțeala asta, în câteva secunde aflam că JP Auclair și Andreas Fransson fuseseră victimele unei avlanșe undeva în munții San Lorenzo, la granița dintre Chile și Atgentina. Bjarne Salen, aflat pe un versant opus, a fost martorul incidentului fără să poată face ceva. Deși inițial toată lumea spera că poate au avut o șansă de a supraviețui, în următoarele ore a fost confirmat scenariul cel mai negru. Corpurile celor doi nu au fost niciodată recuperate.

În timpul scurs de atunci, legendele lui JP și Andreas a crescut cu fiecare zi. La 2 ani de la moartea lor probabil că sunt mai cunoscuți și mai influenți decât vreodată înainte. Lui JP i-a fost recunoscut și în afara comunității de schiori ultra-pasionați meritul de a fi contribuit major la producerea primului schi twin-tip și tot pionieratul în zona de freestyle. Iar lui Andreas, pe lângă numărul mare de culoare și fețe schiate în premieră, modul unic în care vedea și relaționa cu muntele, pericolul și viața.

Erau în Chile pentru un proiect video care trebuia să fie filmat de Salen, sub numele Apogee. Tot ce a mai ieșit a fost un in memoriam din care ne putem face doar o idee despre ce am fi ptut vedea.

La începuturile carierelor lor făceau lucruri complet diferite. JP era unul din cei mai inovativi oameni din snow-park-uri, în timp ce Andreas împingea mai departe limitele schiului extrem, cea mai mediatizată realizare fiind un first descent în Denali. Dar ce i-a adus împreună? În ultimii 2 ani am citit și recitit mare parte din interviurile lor. Am revăzut edit-urile video, am descusut conturile de Instagram, paginile de Facebook. În general tot ce am putut găsi în legătură cu ei. Tocmai pentru că asocierea lor mi se părea atât de puțin probabilă, dar atât de potrivită. Atât de diferiți, dar perfect complementari.

Pentru amândoi a doua casă era în Chamonix pentru a fi mai aproape de esență. Aici s-au și cunoscut, de altfel. Vedeți, sau revedeți, The Ordinary Skier, un film în care rolul principal e al lui Seth Morrison, dar care pentru mine a fost mai mult despre JP. Seth are aura asta de erou cu puteri nelimitate din benzile desenate, indiferent că e vorba de Alaska, Portillo, sau Chamonix. JP e novicele, e cel venit să învețe și care se îndrăgostește complet de munte, de oraș și de cultura unică a locului. Andreas era deja veteran și un erou local, pentru că Chamonix nu ține prea mult la etichete și naționalități. Aici e vorba de munte și pentru asta se mută oameni din toate colțurile lumii. Între timp și Seth Morrison își petrece cea mai mare parte a iernii tot în Cham.

Înainte de a fi schiori, alpiniști, oameni de munte și tot așa, JP și Andreas au fost deschizători de drumuri., inovatori, exploratori în sensul larg al cuvântului. Dar au fost, în egală măsură, și esteți, foarte atenți la relația dintre scop și formă, de cum acțiunile lor modifică realitatea. E destul de evident la Andreas – vezi articolele de pe blogul său, care din fericire încă sunt păstrate online. Filosofia asta se aplica direct în modul în care se mișca pe munte, mai ales când cobora pe schiuri – în general o luptă pentru supraviețuire combinată cu eleganță și eficiență. Și la JP e la fel de evident – vezi ultimele edituri video cu clasicul segment din All.I.Can, vezi schiurile construite pe baza ideilor lui și impactul major în evoluția ulterioară a schiului (Salomon 1080, Armada JJ, chiar și Armada Declivity). Amândoi sunt oameni care au remodelat lumea.

Oamenii care i-au cunoscut spun că dacă drumul pe care și-l alesese Andreas era de multă vreme foarte îngust și riscant, JP era extrem de precaut în tot ce făcea legat de munte. Faptul că devenise tată cu puțin timp înainte de accident îl făcuse să fie și mai atent. Părea că împreună intră într-o nouă fază și personal eram extrem de curios să văd ce va urma din ideile și energiile lor combinate.

Voi rămâne mereu cu regretul că deși am avut câteva ocazii să îl cunosc pe JP, lucrurile nu s-au aliniat de la sine, iar mie nu mi s-a părut destul de important la momentul respectiv să fac ceva ca să le aliniez. Mă bucur că l-a cunoscut Bogdan, care a rămas cu câteva discuții foarte umane și cu câteva postere semnate și dedicate unor prieteni buni și care merită din plin să aibă pe perete așa ceva.

E păcat că doi oameni atât de semnificativi pentru schi sunt atât de puțin cunoscuți în România. Sper că articolul ăsta să mai trezească câteva întrebări care să ducă spre câteva căutări pe YouTube și Google, câteva alte articole citite și tot așa. Chiar și cei care știu mai multe sau mai puține despre ei, vor descoperi sau își vor reaminiti de doi oameni absolut minunați. Și a căror poveste continuă și acum, iată.

În iunie 2013, JP îmi răspundea unui mini-interviu, singurul pentru o publicație românească de orice fel. Articolul inițial s-a pierdut o dată cu alte câteva, dar mi se pare o ocazie bună să îl reiau mai jos. În cuvinte puține și simple, JP își expune viziunea despre munte și schi. Îl reiau fără nici o modficare, exact cum l-am primit. Recitind acum, cuvintele au cu totul alt sens și le înțeleg cu totul altfel.

1. How did the last season go?
It’s hard to say this year, I hurt my knee back in September. I had a few days on the hill when I though “Ok, here we go..” but I had to ease into it this year, there was no particular day… It was all baby steps.

2. The line of the season?
I had lots of really fun runs this year.. The last ones I remember are from last month (April 30th to May 3rd). I followed Andreas Fransson and Christof Henri around Chamonix for a couple days. those were special days. I put something together with my GoPro images so I can revisit those memories, you can check it out here.

(Notă: Editul ăsta are o încărcătură specială pentru mine, pentru că e unul din filmele cu care am adormit-o de multe ori pe Zoe. Unii părinți se uită cu copii la desene animate, noi am început cu alt gen. Pe ăsta l-am văzut împreună de multe ori și mă gândesc că dacă va ajunge să schieze sau să îi placă muntele și zăpada, JP va fi avut o contribuție.)

3. Any regrets after the last winter?
Not really, no real regrets. It’s when you make mistakes or poor decisions that you learn the best lessons. And this winter I’ve learned to pay even more attention in the mountains and to go slow. I’ve learned that I enjoy working on smaller projects and smaller crews.

4. What are your plans for the next one?
Hard to say, I guess it will be Poorboyz productions’ 20 anniversary next year so I’m sure they’ll have something planned. I could see it being something fun to work on… After filming “Theme, story or trip based” movie parts for the last few years, Maybe I should go back to filming ski porn..! I haven’t been to Japan in over 5 years and I miss it. I’d like to go but I’ve been saying that for over 5 years ! You never really know how the winter will shape up until it’s here. The most certain thing is that I’ll keep trying to spend as much time as I can in the Alps.

5. Did you learn anything new this winter?
Besides the lessons I mentioned above, I learned more about ski designs and ski testing, I learned a lot about working on bigger movie productions with bigger crews. I learned a ton about alpinism and ski mountaineering. I learned that I love walking in the mountains, that I don’t need to have the best conditions with the best ski runs to be happy. I learned that spending time in the outdoors is vital to my wellbeing.

Foto: Daniel Ronnback/ Instagram

Armada Invictus Ti 108

BY Alex Borșan 7 January 2016 ECHIPAMENT, SCHI

Sezonul trecut Armada a lansat un nou schi numit Invictus. Anul ăsta, Invictus a devenit o serie de schiuri frontside/ all-mountain, mișcare destul de puțin anticiaptă acum câțiva ani. Sunt 4 modele diferite: 108ti, 95 și 95ti, 89ti. Varianta 95ti vine și într-o ediție limitată Metallica, despre care voi scrie la un moment dat. Cifrele se referă la dimensiunea schiului în zona mediană, iar ti înseamnă că sunt și 2 foi de titanal pe-acolo. 108ti are și o variantă de touring numită Kufo 108, fără titanal, alt core și cu aproape 500gr mai ușoară.

Descrierea tehnică zice așa. Lungime: 188cm. Dimensiuni: 138 – 108- 128. Radius: 26m. Greutate: 2,2 kg (în realitate e mai aproape de 2.3 kg). Rocker pe față, dar nu foarte pronunțat, camber cât să zicem că e (max 1cm). Plus prindere pentru pielea de focă pe coadă. Flexul e unul destul de obișnuit pentru un all-mountain, în sensul că se rigidizează treptat și constant de la vârf spre coadă. E cel mai rigid schi din gama Armada, și e destul de aproape de cum se simțea Volkl Mantra, cu excepția vărfului care e ceva mai moale.

Nu e prima dată când Armada folosește titanalul în construcția unui schi, în încercarea de a intra mai serios în Europa și către un public mai “alpin”. Acum 4-5 sezoane a existat Triumph, un carver care mi-a plăcut foarte mult la momentul ăla. Nu a fost vreun succes de vânzări. Brandul era asociat cu alte valori și alt gen de dat. De acum 2 ierni, ARV s-a transformat în ARV ti și a ieșit un all-mountain cel puțin interesant, dar care nu are nici o legătură cu Invictus. În fine, sezonul trecut apărea Invictus, un schi care are ADN mai aproape de Triumph decât de orice alt schi produs de Armada. Și asta nu doar din cauză că nu e twintip.

Iată ce spune Armada despre Invictus 108ti: “the Invictus 108Ti demands full throttle skiing in variable terrain. The AR Nose Rocker and highly adaptable width allow for floatation in softer conditions while the carbon kevlar stringer and titanal laminate construction provide the perfect bend of stability, energy and precision on harder snow”. “Full throttle skiing” sunt cuvinte pe care nu le-am mai văzut în descrierea vreunui model Armada.

Pe pârtie

Prima dată am testat schiul pe pârtiile din Azuga, într-o zi cu foarte puțină lume, cer perfect senin și zăpadă tare. Invitație, practic. La una dintre coborâri mi-am pus problema că nu e chiar safe ce fac, chiar dacă pârtia era aproape goală, măcar din cauză ca aveam legături de rental. I-am dat cât de tare am putut, păstrând controlul, iar asta presupunea viraje largi, angulație mare, viteză constant peste 60-70km/h. Super fun, pentru cine gustă genul ăsta de dat la vale.

Tot timpul, fără excepție, schiul a făcut ce trebuia să facă: carving. Senzația e de GS lat, doar că tranziția de pe un cant pe celălalt nu se face la fel de repede. La viteză mică se manevrează ceva mai greu și pare de destul de plicticos. Dar mărește viteza și vezi cum schiul e din ce în ce mai viu. Au mai fost și alte ieșiri pe pârtie, dar nu pentru asta l-am luat pe Invictus.

Hardpack/ windpack

Prima ieșire în offpiste a fost pe Carp, Târle, Papagal șamd în Sinaia. Nu mai ninsese de ceva vreme, nu se putea problema nici măcar de tocătură, ci de scoici, urme semi-înghețate și crustă, toate astea ușor înmuiate de soare, și ceva petice de windpack cu zăpadă foarte bună. Aici am apreciat faptul că flexul e ceva mai soft pe vârf, pentru că schiul trece destul de ușor denivelările. Totuși, nu atât de soft încât să devieze de la traiectorie, sau să pară nesigur. E un schi care înghite genul ăsta de zăpadă fără să pună presiune pe schior. Pur și simplu nu te prinzi când treci de pe scoici pe crustă, totul pare o pârtie nu prea bătută.

Asta e valabil în spațiile largi. Lucrurile se schimbă puțin când vorbim de culoare înguste, copaci, etc – zone în care trebuie sa schimbi foarte rapid direcția. Invictus are momente în care pare greoi. E nevoie de picioare bune și tehnică măcar decentă pentru că dacă rămâi prea mult pe cozi sau ajungi prea pe spate, e greu de redresat. Am descoperit că cea mai bună ieșire dintr-o situație mai dificilă e prin creșterea vitezei, pentru că așa devine și schiul mai “sensibil”.

Powder

Invictus e unul dintre cele mai capabile schiuri de pow din categoria asta de lățime. Aici vârful mai soft și rocker-it are cel mai mult sens. Ajută din plin și radius-ul mare. Cu același amendament – virajele scurte presupun multă muncă. Cozile nu agață deloc, lucru de care mi-era puțin frică inițial. Dar faptul că sunt o idee ridicate și fac un mic unghi pe ultimii 5 cm (privind schiul de sus) ajută mult. Cu siguranță sunt schiuri mult mai bune de pow, JJ find primul care îmi vine în minte pentru că este un alt schi pe care mă dau mult, dar pentru un all-mountain Invictus se descurcă minunat.

Firn

În ciuda greutății, am pus Dynafit Beast 14 pe Invictus așa că e schiul meu pentru orice, inclusiv AT. Așa că am prins zile de firn foarte bun în Bucegi. Cred că aici e locul în care l-am simțit, în sfârșit, ușor pe Invictus. Prespun că e din cauză că zăpada e mult mai grea, opune mai multă rezistență și mă ajută pe mine, schiorul leneș, să virez repede și fără efort. Am simțit că aș putea să cobor valea Coștilei până la refugiu fără să mă opresc. Evident că nu mi-a ieșit, măcar din cauză ca a fost nevoie să schimb partea văii de câteva ori din cauza zăpezii.

Invictus ca schi de touring

Poate că pare o alegere mai ciudată, din cauza greutății. Pe de altă parte, Dynafit în gamă are 2 modele cu greutate asemănătoare – Chugach și Hokkaido. Hokkaido are și un profil foarte asemănător la 188cm: 136 – 108 – 106, radius 24m. Greutate 2.050gr. După o tură mai lungă și cu denivelare mare precum Valea Doamnei (lungă, respectiv mare pentru standardele mele, ca să nu fie vreo confuzie), aș fi zis că poate există și variante mai bune. Și cu siguranță există. Dar am vrut un schi în care să am încredere că e cu mine în orice situație. Invictus e exact genul ăla de schi, pentru cum obișnuiesc să mă dau.

După ce sezonul trecut m-am chinuit cu kick&turn pe pantele mai abrupte, mai ales când zăpada era mare, iarna asta am început-o cu antrenamente de urcare pe pârtia din Azuga. Sunt destul de sigur că e treabă de tehnică, așa că nu aș da vina pe schi.

Până să ajung pe culoare înguste (hornuri, să zicem), nu eram sigur că mă voi descurca. Cum am mai sus, Invictus nu e cel mai ușor de virat schi. Și fiind și relativ greu, mi-era frică de momentul în care va fi nevoie de viraje cu desprindere (hop turn), mai ales în condiții de zăpadă tare. La 188cm, Invictus e printre schiurile scurte cu care m-am dat în ultimii ani. Mantra avea 191, JJ are 195, ANT are 191. Mă simt foarte stăpân pe el, chiar și pe culoare înguste și abrupte. Știu că e previzibil, stă bine în zăpadă și pot oricând să mă bazez pe cozile drepte și rigide.

Cui l-aș recomanda? Și în ce lungime?

Invictus e un schi mare. Nu m-ar fi deranjat nici dacă avea puțin peste 190, dar presupun că e și treabă de orgoliu. Cinstit vorbind, nu l-am simțit scurt la 188. Din nou aici e vorba de stilul de dat. Nu aș ezita să spun că Invictus e un schi de big-mountain, chiar dacă îl iau și pe pârtie.

E pentru schiorii avansați și experimentați, care se dau mult în offpiste și care vor viteză. Cozile drepte și radiusul mare îl fac un schi foarte bun pentru dropuri, e super-stabil la landing.

Pentru un schior mai ușor aș zice că 178 e alegerea naturală. Plus că e și mai ușor, dacă te gândești să îi pui o legătură de tură. Apropo de asta, recomand o legătură solidă care să facă față la viteze și forțe mari, nu aș pune un Radical pe el pentru că ar fi păcat și de legătură, și de schi. Chiar mă gândeam că dacă voi decide la un moment dat că e prea greu pentru ture, aș pune pe el un Pivot 16 sau ceva asemănător. Ar fi un setup genial pentru dat vigonete.

De final

Spuneam mai sus că semănă cu Mantra, un schi pe care m-am dat mulți ani și pe care l-am iubit sincer. Semănă doar că e mult mai fun, mai viu, mai prezent. Cu Mantra totul părea “ok”. Ce-i drept, chiar totul – de la gheață albastră la pow de 1m. Dar foarte rar se întămpla să fie ceva “wow”. Ori pentru mine schiatul e mai degrabă despre “wow”. Vreau ca schiurile pe care le am în picioare să se distreze la fel bine ca și mine. Iar Invictus pare că o face.