chamonix |

FWT înainte de finale

BY Alex Borșan 10 March 2017 EVENIMENTE, STIRI

Freeride World Tour a ajuns să fie singura competiție de schi pe care o urmăresc live etapă cu etapă. Cum sunt doar 5 opriri, nici nu e așa greu și îmi pare rău că nu sunt mai multe pentru că aș vrea să îi văd mai des pe oamenii ăștia. Cu mici excepții, gen Heitz, Smoothy sau Barkered, riderii din FWT nu apar în filme. Și oricum o etapă de FWT e mai intensă decât un edit, chiar dacă mai puțin estetică.

Mai e un neajuns: după trei etape deja se triază cine ajunge în AK și, mai apoi, pe Bec des Rosses la Xtreme Verbier. Cine a comis-o într-o etapă, e foarte posibil să rămână pe dinafară. Vezi cazul lui Julien Lopez, Jeremie Heitz sau Samuel Anthamatten. O mențiune specială pentru Taisuke Kusunoki, care a intrat în circuit grație unui wild-card și care a ratat top 12 la doar câteva puncte.

Partea bună, pe de altă parte, e că FWT e o competiție care poate fi urmărite de oricine pentru că e transmisă în direct online. Iar calitatea transmisiei e excelentă. Ok, nu e de nivel de Cupă Mondială, dar să nu uităm că acum câțiva ani abia dacă înțelegeai ce se întâmplă cu un rider.

Sezonul nu a început chiar cu dreptul. Prima etapă ar fi trebuit să se țină în Chamonix, dar zăpada nu era acolo. Abia acum, în martie, a venit. Concursul s-a mutat în Andorra, unde s-au ținut, deci, două etape în loc de una, pe o față relativ scurtă. Reine Barkered, de exemplu, părea ușor încurcat pe un munte mic, unde nu a avut ocazia să dea dropurile care l-au făcut The Mayor on StompTown. Abia la Fiberbrunn a fost aproape de ce știe. Reine e acum pe locul 3 în clasamentul general și urmează ce e mai greu: Alaska și monstrul care e Verbier, locul unde Reine se simte cel mai bine. Deci sunt cu ochii pe el, anul ăsta pare favorit la câștigarea circuitului.

Surpriza sezonului e Leo Slemett, care deși are doar 23 de ani, e la al treilea sezon de FWT. Pe precedentele le-a terminat pe 14, respectiv pe 5, deci progresul e foarte mare și nu ar fi chiar cea mai mare surpriză dacă termină pe primul loc. Vezi coborârea câștigătoare din Andorra, etapa care a înlocuit Chamonix. Ca și Loic Collomb-Patton, Leo e un rider complet care știe și cu jibbing-ul, dar poate da și dropuri old-school.

Primul loc e ocupat de un alt suedez, Kristofer Turdell. Un tip care în 2015 a terminat pe primul loc circuitul de calificări FWQ, iar sezonul trecut a fost al patrulea în FWT. Ca toți nordicii din circuit, are un stil direct, un mix foarte plăcut de agresivitate și fluiditate. A câștigat etapa de la Fiberdrunn și va fi greu de bătut dacă reușește să mențină rtimul.

Drew Tabke e omul pe care îmi place cel mai mult să îl urmăresc. Vede muntele altfel decât restul, e creativ într-un fel care îmi amintește de Candide, chiar dacă are cu totul alt stil – vezi cum backflipul scos din joben în Andorra, unde a câștigat cu unul din cele mai mari punctaje văzute vreodată în FWT. Cu toate astea, nu cred că obiectivul e câștigarea titlului, din moment ce a lipsit în Fiberbrunn. Chiar și așa, e calificat mai departe în AK și e destul de probabil că îl vom vedea și în Verbier.

Din păcate nu am avut prea mult timp să urmăresc și competiția fetelor, dar Lorraine Huber are un avans destul de consistent. Bătălia pentru locul doi e mult mai intensă, unde 4 schioare stau într-un interval de 180 de puncte. Ochii pe Jackie Passo, jumătatea lui Reine Barkered, care anul ăsta are ca obiectiv câștigarea etapei finale de la Verbier.

2 ani mai târziu

BY Alex Borșan 5 October 2016 FEATURES, OAMENI

29 septembrie 2014 a început ca orice altă dimineață de duminică. M-am trezit și am ieșit încet din pat ca să nu o trezesc pe Zoe – lucru destul de nou pe vremea aia, din moment ce încă nu împlinise o lună, apoi le-am pus boabe câinilor și mi-am scos telefonul de la încărcat. M-am așezat pe canapea și am început să mă uit la pozele noi de pe Instagram, încercând să mă dezmeticesc, dar fără să îmi doresc neapărat. A durat foarte puțin amorțeala asta, în câteva secunde aflam că JP Auclair și Andreas Fransson fuseseră victimele unei avlanșe undeva în munții San Lorenzo, la granița dintre Chile și Atgentina. Bjarne Salen, aflat pe un versant opus, a fost martorul incidentului fără să poată face ceva. Deși inițial toată lumea spera că poate au avut o șansă de a supraviețui, în următoarele ore a fost confirmat scenariul cel mai negru. Corpurile celor doi nu au fost niciodată recuperate.

În timpul scurs de atunci, legendele lui JP și Andreas a crescut cu fiecare zi. La 2 ani de la moartea lor probabil că sunt mai cunoscuți și mai influenți decât vreodată înainte. Lui JP i-a fost recunoscut și în afara comunității de schiori ultra-pasionați meritul de a fi contribuit major la producerea primului schi twin-tip și tot pionieratul în zona de freestyle. Iar lui Andreas, pe lângă numărul mare de culoare și fețe schiate în premieră, modul unic în care vedea și relaționa cu muntele, pericolul și viața.

Erau în Chile pentru un proiect video care trebuia să fie filmat de Salen, sub numele Apogee. Tot ce a mai ieșit a fost un in memoriam din care ne putem face doar o idee despre ce am fi ptut vedea.

La începuturile carierelor lor făceau lucruri complet diferite. JP era unul din cei mai inovativi oameni din snow-park-uri, în timp ce Andreas împingea mai departe limitele schiului extrem, cea mai mediatizată realizare fiind un first descent în Denali. Dar ce i-a adus împreună? În ultimii 2 ani am citit și recitit mare parte din interviurile lor. Am revăzut edit-urile video, am descusut conturile de Instagram, paginile de Facebook. În general tot ce am putut găsi în legătură cu ei. Tocmai pentru că asocierea lor mi se părea atât de puțin probabilă, dar atât de potrivită. Atât de diferiți, dar perfect complementari.

Pentru amândoi a doua casă era în Chamonix pentru a fi mai aproape de esență. Aici s-au și cunoscut, de altfel. Vedeți, sau revedeți, The Ordinary Skier, un film în care rolul principal e al lui Seth Morrison, dar care pentru mine a fost mai mult despre JP. Seth are aura asta de erou cu puteri nelimitate din benzile desenate, indiferent că e vorba de Alaska, Portillo, sau Chamonix. JP e novicele, e cel venit să învețe și care se îndrăgostește complet de munte, de oraș și de cultura unică a locului. Andreas era deja veteran și un erou local, pentru că Chamonix nu ține prea mult la etichete și naționalități. Aici e vorba de munte și pentru asta se mută oameni din toate colțurile lumii. Între timp și Seth Morrison își petrece cea mai mare parte a iernii tot în Cham.

Înainte de a fi schiori, alpiniști, oameni de munte și tot așa, JP și Andreas au fost deschizători de drumuri., inovatori, exploratori în sensul larg al cuvântului. Dar au fost, în egală măsură, și esteți, foarte atenți la relația dintre scop și formă, de cum acțiunile lor modifică realitatea. E destul de evident la Andreas – vezi articolele de pe blogul său, care din fericire încă sunt păstrate online. Filosofia asta se aplica direct în modul în care se mișca pe munte, mai ales când cobora pe schiuri – în general o luptă pentru supraviețuire combinată cu eleganță și eficiență. Și la JP e la fel de evident – vezi ultimele edituri video cu clasicul segment din All.I.Can, vezi schiurile construite pe baza ideilor lui și impactul major în evoluția ulterioară a schiului (Salomon 1080, Armada JJ, chiar și Armada Declivity). Amândoi sunt oameni care au remodelat lumea.

Oamenii care i-au cunoscut spun că dacă drumul pe care și-l alesese Andreas era de multă vreme foarte îngust și riscant, JP era extrem de precaut în tot ce făcea legat de munte. Faptul că devenise tată cu puțin timp înainte de accident îl făcuse să fie și mai atent. Părea că împreună intră într-o nouă fază și personal eram extrem de curios să văd ce va urma din ideile și energiile lor combinate.

Voi rămâne mereu cu regretul că deși am avut câteva ocazii să îl cunosc pe JP, lucrurile nu s-au aliniat de la sine, iar mie nu mi s-a părut destul de important la momentul respectiv să fac ceva ca să le aliniez. Mă bucur că l-a cunoscut Bogdan, care a rămas cu câteva discuții foarte umane și cu câteva postere semnate și dedicate unor prieteni buni și care merită din plin să aibă pe perete așa ceva.

E păcat că doi oameni atât de semnificativi pentru schi sunt atât de puțin cunoscuți în România. Sper că articolul ăsta să mai trezească câteva întrebări care să ducă spre câteva căutări pe YouTube și Google, câteva alte articole citite și tot așa. Chiar și cei care știu mai multe sau mai puține despre ei, vor descoperi sau își vor reaminiti de doi oameni absolut minunați. Și a căror poveste continuă și acum, iată.

În iunie 2013, JP îmi răspundea unui mini-interviu, singurul pentru o publicație românească de orice fel. Articolul inițial s-a pierdut o dată cu alte câteva, dar mi se pare o ocazie bună să îl reiau mai jos. În cuvinte puține și simple, JP își expune viziunea despre munte și schi. Îl reiau fără nici o modficare, exact cum l-am primit. Recitind acum, cuvintele au cu totul alt sens și le înțeleg cu totul altfel.

1. How did the last season go?
It’s hard to say this year, I hurt my knee back in September. I had a few days on the hill when I though “Ok, here we go..” but I had to ease into it this year, there was no particular day… It was all baby steps.

2. The line of the season?
I had lots of really fun runs this year.. The last ones I remember are from last month (April 30th to May 3rd). I followed Andreas Fransson and Christof Henri around Chamonix for a couple days. those were special days. I put something together with my GoPro images so I can revisit those memories, you can check it out here.

(Notă: Editul ăsta are o încărcătură specială pentru mine, pentru că e unul din filmele cu care am adormit-o de multe ori pe Zoe. Unii părinți se uită cu copii la desene animate, noi am început cu alt gen. Pe ăsta l-am văzut împreună de multe ori și mă gândesc că dacă va ajunge să schieze sau să îi placă muntele și zăpada, JP va fi avut o contribuție.)

3. Any regrets after the last winter?
Not really, no real regrets. It’s when you make mistakes or poor decisions that you learn the best lessons. And this winter I’ve learned to pay even more attention in the mountains and to go slow. I’ve learned that I enjoy working on smaller projects and smaller crews.

4. What are your plans for the next one?
Hard to say, I guess it will be Poorboyz productions’ 20 anniversary next year so I’m sure they’ll have something planned. I could see it being something fun to work on… After filming “Theme, story or trip based” movie parts for the last few years, Maybe I should go back to filming ski porn..! I haven’t been to Japan in over 5 years and I miss it. I’d like to go but I’ve been saying that for over 5 years ! You never really know how the winter will shape up until it’s here. The most certain thing is that I’ll keep trying to spend as much time as I can in the Alps.

5. Did you learn anything new this winter?
Besides the lessons I mentioned above, I learned more about ski designs and ski testing, I learned a lot about working on bigger movie productions with bigger crews. I learned a ton about alpinism and ski mountaineering. I learned that I love walking in the mountains, that I don’t need to have the best conditions with the best ski runs to be happy. I learned that spending time in the outdoors is vital to my wellbeing.

Foto: Daniel Ronnback/ Instagram

Ce nu am schiat în Courmayeur

BY Alex Borșan 3 March 2016 Italia, LOCURI, STAȚIUNI

Acum mai bine de o lună eram în Courmayeur și dădeam câteva din coborârile cele mai lungi și mai bune din viața de schior. Puțin peste 1.500m diferență de nivel în care aveam culoare înguste, văi largi, pădure, traseu de minigolf pe final și Monte Bianco undeva în stânga.

Courmayeur e “the sunny side”, fața sudică a masivului Mont Blanc. Aici se cheamă Monte Bianco. Pe partea cealaltă e Chamonix, locul unde a început totul. Cu mașina o iei prin tunel și ajungi dintr-un oraș în celălalt în mai puțin de 30 de minute. Pe schiuri e altă poveste, dar e una despre care doar am citit, deși aș fi vrut să am acum propria mea versiune.

În a patra zi de dat excursia mea s-a terminat cu o fractură și luxație a degetului mare pe care, în sfârșit, le-am rezolvat. Cum se întâmplă în cazuri din astea, lăsasem ce e mai bun pentru final – respectiv punta Helbronner. Italienii au pus o telecabină la aproape 3.500m cu acces către un teren fantastic în toate sensurile cuvântului. De aici poți coborâ înapoi în Courmayeur sau pe partea franceză, în Chamonix. Am un motiv serios, deci, să revin în zona la un moment dat.

Courmayeur e capătul Văii Aosta. Ceva mai jos mai sunt Monte Rosa, cu satele Champoluc, Gressoney, Alagna, și Cervinia, cu vecinul Zermatt. Adunate, locurile astea îți dau de schiat și cățărat o viață întreagă. Am ajuns prin locurile astea 4 ierni, nu văd de ce nu aș continua, mai ales când știu ce a rămas neschiat.

Revenind, Courmayeur e mult diferit de Chamonix – mai mic, mai cochet, mai puțin călcat de turiști, dar în comparație Alagna pare un cătun pustiu. Și e foarte bine așa. Cert e că în materie de prețuri, Courmayeur și Chamonix nu sunt chiar atât de diferite. Schiul, însă, e mai bun, cu tot respectul pentru istorie. Pârtiile sunt mai late, mai bine întreținute și mai libere. În plus, domeniul e foarte compact, spre deosebire de Cham, unde ai nevoie de autobuz pentru a lega cele 4 zone de dat.

În Courmayeur ai o telecabină mare care leagă centrul orașului de platoul principal, Plan Checrouit. Face curse până la 22.30, pentru că pe platoul ăsta e distracția de după schi. Nu în sat, că sunt și oameni bătrâni care au venit la odhină nu la balamuc. Sau copii mici, ca să vorbesc mai în cunoștință de cauză.

Am ajuns acolo pe ruta București – Bergamo (via avion) – Courmayeur (via van de 9 locuri pe care l-am găsit aici: findtransfers.com). Pentru un grup de 4 adulți și 2 copii a fost varianta cea mai rezonabilă.

Nu voi intra prea mult în detalii cu ce am schiat. Nu trebuie ratată sub nici o formă urcarea cu telecabina Arp, cea mai mică telecabină în care am intrat, și care te duce la una din cele mai tari panorame pe care le-ai văzut vreodată. De aici sunt două rute clasice în jos, ambele intră la capitolul “lectură obligatorie”. Și dacă prindeți o zi cu soare nu ratați sub nici o formă Punta Helbronner, ca să îmi povestiți și mie cum a fost.

The Blizzard of AAAHH’s

BY Alex Borșan 13 January 2016 FOTO&VIDEO

The Blizzard of AAAHHs… e filmul-cult care a pus schiul extrem pe harta sporturilor mainstream. În cazul de față nu mă feresc de “extrem”, pentru că ce fac Glen Plake, Scott Schmidt și Mike Hattrup e fantastic.

Povestea spune că americanii au venit în căutare de locuri noi prin Europa după ce tocaseră munții de acasă. În plus, atitudinea autorităților de pe bătrânul continent era puțin alta față de ce se întampla în State, unde sistemul de asigurări făcea mult mai dificilă distracția în offpiste. Lucru valabil și astăzi, La Grave, Chamonix sau Courmayeur fiind locuri în care ești cam de capul tău, odată ajuns sus.

The Blizzard… nu e primul ski-film. Warren Miller filma de prin anii ’60 cu bătrânul McConkey, de exemplu. Poate că nu e nici cel mai bun film al perioadei. Nimeni nu știe exact de ce tocmai ăsta a fost filmul care a prins așa bine, dar probabil că an nimerit fix amestecul de care era nevoie: schi excelent, poveste simplă (3 oameni vin în Chamonix, locurl în care a început totul, doar ca să se dea) și mult suflet. Sau poate nimic din toate astea, doar întâmplarea să fie filmul potrivit apărut în momentul potrivit. Schiul încă era un sport romantic, banii cei mulți erau în Cupa Mondială – și de fapt nici aici nu erau chiar așa mulți, iar riderii erau mai degrabă ski-bums. Încă nu apăruse moda rezidenților în Monaco, iar bătrănul Plake e în continuare un munțoman de școală veche.

Ironic e că filmul ăsta pune umărul într-un fel la sfârșitul romantismului. În cațiva ani apar X-Games, sponsorii, banii, faima și tot restul. Totuși, cei mai mulți schiori de azi nominalizează The Blizzard… ca fiind filmul care le-a deschis ochii, iar Glen Plake e considerat unamim un erou cu acte în regulă.

Din câte știu, în afara de VHS-ul original, a fost editat o singură dată pe DVD prin 2004, tiraj epuizat de mult timp. E foarte greu de găsit în original, un motiv în plus pentru a-l considera un film cult. Și probabil irepetabil astăzi, când filmele s-au schimbat atât de mult din cauză de www și, în special, social-media care face ca totul să fie onair/ online instantaneu.

Cam oricine l-a văzut știe exact unde era și cu cine. În cazul meu a fost în iarna lui ’90 – nu mai știu exact anul, dar 1990 e cel mai probabil -, într-un restaurant din Pârâul Rece, alături de monitorii BTT și alți gură-cască, așa ca mine. Nu știu cine îl adusese, dar îi țin minte pe nea’ Romică și pe Căciulă cum comentau admirativ. Dar ei nu doar comentau, pentru că acum sunt destul de sigur că ar fi putut da mare parte din liniile din film. Sau poate doar pe ei îi țin minte, pentru că pe atunci erau eroii mei absoluți în materie de schi. Sunt în continuare, de altfel. Am amintiri foarte vagi, dar am tipărite într-un colț de creier creasta lui Plake și incredibile coborâri pe Poubelle ale lui Plake și Schmidt.

Nu l-am mai vazut integral niciodată de atunci. Am tot vazut secvențe, mai lungi sau mai scurte, pe TV sau pe net. E un film de cumpărat și de păstrat într-o cutie selectă alături de alte lucruri importante.

Pana cand mai vine un rând de DVD-uri sau pe iTunes, mă bucur de ce îmi oferă Youtube.

În 2009, la 21 de ani de la lansarea originalului, apare Legend of Aahhs. Dar magia e tot la The Blizzard…

Notă: articolul a apărut inițial pe 18 septembrie 2011, versiunea de acum a fost ușor modificată. Am păstrat neschimbate comentariile de atunci.

Oh, Cham…

BY Alex Borșan 5 January 2016 FOTO&VIDEO

Cum bine zice un băiat în film, “you need some snow, come in Chamo”. Adevărul e că m-aș întoarce în zona aia oricând. Întâmplător, în câteva zile voi scrie din Courmayeur, unde ninge de mă aștept să găsesc zăpada din filmul Salomon.