9 ierni cu Armada ANT

BY Alex Borșan 9 January 2018 ECHIPAMENT, SCHI

După 9 sezoane a venit momentul să retrag ANT-urile. 9 ierni în care a devenit schiul care îmi va lipsi cel mai mult. Așa că, deși nu se mai fabrică de ani buni, pentru mine e momentul perfect să îi fac un review complet. În 9 sezoane am ajuns să îl cunosc foarte bine. Un review acum e perfect inutil, da, dar de ce ar fi asta o problemă? Mai ales că are obiectivitatea unei ode.

ANT-ul a fost produs între sezoanele 2005-2006 și 2011-2012. Inițial un schi foarte rigid cap-coadă, de la a doua generație a fost modificat puțin pentru a fi ceva mai prietenos – vârful a devenit mai moale. O perioadă a fost disponibil doar în varianta de 191cm, iar din 2009 a apărut și versiunea de 181. Mă îndoiesc că a fost vreodată un succes notabil de vânzări.

ANT a fost creația lui Anthony Boronowski un tip special cu totul, pionier a ceea ce azi se cheamă backcountry freestyle, genul mai discret dar și mai implicat în dezvoltarea produselor – schiuri, haine, accesorii. Vara asta a lansat Foehn, un brand de haine funcționale. Interesant e că Anthony l-a avut ca principal mentor pe JP Auclair, dar cele două modele (ANT și JJ) cu greu puteau fi mai diferite. Ce au, totuși, în comun e că ambele sunt niște schiuri la fel de speciale ca și creatorii lor.

ANT a stat mereu în umbra mult mai popularelor JJ sau ARV și a fost un schi mult mai conservator decât te-ai fi așteptat de la Armada. Nici un fel de rocker, 2 cm generoși de camber, radius de 27m, full sidewall. Dar fără metal, atenție, lucru destul de puțin obișnuit pentru un schi așa rigid. Modelul 2009-2010, cel care face obiectul articolului, era prezentat astfel:

”Despite all the interesting design concepts floating around powder skis these days, Armada has come a long way on good ol’ bomber fat skis. Anthony Boronowski couldn’t agree more, which is why his signature ski is built to do one simple thing: haul ass in the backcountry. The Armada ANT translates power directly, and the superfat shovel plows through the uncut snow no matter how fluffy or wind-beaten it is. Basically, the Armada ANT can handle any terrain you throw at it like a tank, without weight as much as a tank”.

De obicei, producătorii, mari mai ales, au prostul obicei de a prezenta fiecare model ca și cum ar fi unicul de care ai nevoie în viața asta de schior. Și, oricum, cea mai mare realizare umană. Armada aici face ce trebuie: descrie corect si fără floricele un schi destul de tradițional, cu excepția faptului că e twintip. Atenție la cuvintele cheie: bomber, haul ass, power, tank. Destul de clar, aș zice.

Deci, cum a fost să schiez ANT-urile atât timp? Am încercat să îmi aduc aminte cum a fost la început pe ANT. Veneam după câteva ierni pe Mantra, un schi destul de solid și el. Dar mai îngust, cu radius mai mic, mult mai adaptat pentru pârtie. Un all-mountain foarte capabil, cu un feeling de schi de GS lat. ANT-ul pe pârtie, unde l-am schiat prima dată, era greu de manevrat la viteze mici. Nu greu, totuși ANT are puțin sub 2 kg, ci greoi. Dar, pe măsură ce viteza creștea, și ANT-ul începea să dea semne de viață inclusiv pe pârtie. Relația noastră a început când am început să înțeleg ce vrea de la mine.

ANT-ul a stat în garaj lângă un JJ de 195 cm. În zilele foarte bune, era limpede cu ce voi ieși. Dar la fel de limpede era alegerea și în restul zilelor, care sunt și mult mai numeroase. Și totuși, ANT-ul știa bine și în powder, ajutat și de greutatea redusă. La momentul lansării sale era, de fapt, cel mai lat schi din gama Armada, cu 107 mm. Știa bine, dar în alt fel. Mereu mi s-a părut că geometria vârfului aducea cumva a celei folosite de Rossignol pentru B-Squad-ul de acum 10-15 ani. Vârful era esențial pentru cum ANT-ul reușea să intre în powder sau în orice fel de zăpadă.

Diferența dintre ANT și schiuri mai normale, să zic așa, e că nu simțeam nevoia să schimb abordarea în funcție de zăpadă. Cu timpul am început să am încredere în ANT-uri. Nefiind chiar cel mai manevrabil schi, mă obliga să mă hotărăsc la linia pe care o voiam și apoi să mă țin de ea. Dar chiar nu conta ce zăpadă urma să întâlnesc, iar treaba asta face să crească încrederea nu doar în schi, ci în mine ca schior. Vârful aproape ascuțit făcea lucrurile simple, zona mediană rigidă și mult cambrată făcea lucrurile sigure, iar coada solidă dar și aproape dreaptă făcea ca lucrurile să fie rapide. Cam asta ar fi ANT-ul pe scurt, luat secțiune cu secțiune.

ANT-ul trebuia manevrat hotărât, dar cu grijă. Fără mișcări bruște. Nu puteai să te decizi dintr-o dată că trebuie să pivotezi scurt în loc să virezi larg. Puteai, dar nu era un lucru înțelept de făcut. ANT-ul nu era un schi bun pentru dat prin pădure decât dacă știai destul de bine unde e fiecare copac. Când mă gândesc la schiat pow prin pădure, am ca reper JJ, nu știu un alt schi pe care să îl pot vira atât de ușor. Deci când spun că ANT era mai greoi, cu JJ fac comparația. Atâta timp cât virajele erau largi și viteza bună, totul era perfect, ANT-ul era un schi aproape prietenos.

Cred că orice schi bun, orice schi cu caracter, are o super-putere. Super-puterea lui ANT asta era: putea să treacă prin orice, atâta timp cât eu, schiorul, eram hotărât și cu picioarele pregătite. Zbura inclusiv pe iarbă. Știi zilele alea de primăvară, când văile încep să fie intersectate de limbi de iarbă? Cu ANT-urile nu mai era nevoie de opriri – genunchi flexați, poziție centrată, linie dreaptă si așteptam liniștit să ajung din nou pe zăpadă. Fiind așa drept și rigid, nu foarte lat, și destul de ușor, era un schi bun inclusiv în moguli. Sigur mai bun decât Mantra (prea greu), sigur mai bun decât JJ (prea lat). Nu la fel de bun ca ARV, la care genele de freestyle sunt foarte puternice.

Pe pârtie ANT nu era în elementul lui. De fapt, nu pârtia era problema, ci pârtia aglomerată și, deci, viteza mică. Dar sigur nu era un carver, îi lipsea rebound-ul de la ieșirea din viraj. Aici se simte că ANT nu avea nici o urmă de metal. Lemnul are alt fel de energie, se descarcă mai greu. El Dictator, modelul prin care Salomon a transformat visul lui Kaj Zackrisson în realitate, o bestie absolută de schi, avea o construcție la fel de simplă cu ANT-ul – sare în ochi lipsa metalului. Referința la El Dictator nu e deloc întâmplătoare, ideea acestui articol venind de aici: Ultra-long term ski test: Salomon El Dictator (2011-12).

ANT nu a fost un schi fun. Nu ca JJ, nu ca ARV. Dar făcea ca orice fel de zăpadă să fie fun nu doar schiabilă, oricât ar fi fost de greu de schiat. Cu ANT știam, deci, că orice zi de dat, e o zi bună de dat. Pe de altă parte, cu un ANT nu aveam nici o scuză. Avem alte schiuri pentru zile în care nu eram convins sau leneș. Până la urmă am ajuns să ne înțelegem chiar și în situații din astea.

Ce e cu adevărat interesant e că, deși rigid și ușor, ANT-ul era foarte stabil și păstra mereu contactul cu zăpada. Zero vibrații. Un mix foarte bun de geometrie, rigiditate și greutate, lucru foarte greu de nimerit.

Uitându-mă în spate, e aproape incredibil că o pereche de schiuri a rezistat atât timp, cu atât mai mult cu cât a fost schiul pe care îl luam când situația era incertă sau proastă. Astăzi e plin de zgârieturi adânci peste tot, ca un câine de luptă. Topsheet-ul a început să se desprindă de pe una din cozi. După ce am scos pietre, lemne, sârme sau cuie, talpa nu mai alunecă așa cum ar trebui. Are cantități semnificative de cofix și rășină și e și motivul pentru care am decis să îl retrag, în cele din urmă. Dar l-am schiat 9 sezoane, iar asta îl face, de departe, cel mai rezistent schi pe care l-am avut vreodată. Și, cu siguranță, este și schiul pe care m-am dat cel mai mult.

Dacă azi mă dau mai bine decât acum 10 ani, și sunt sigur că așa e, e și pentru că m-am dat mult timp pe schiul ăsta.

Povestea nu e obligatoriu să se termine aici. Pentru că știu sigur că încă sunt ANT-uri pe-acolo care nu au fost montate. Și oricât de mult îmi place să încerc lucruri noi, sunt sincer convins că un ANT are zilele lui când nu sunt multe schiuri la fel de capabile.

Curs despre avalanșe la Bâlea

BY Alex Borșan 8 January 2017 TURE

A trecut ceva timp de când a avut loc, dar cumva au tot apărut alte lucruri și am amânat acest articol. Și mă gândesc că sunt destul de multe persoane interesate să știe cum arată un astfel de curs și de ce este foarte necesar.

Adrian Vălean e un ghid și alpinist cu foarte multă experiență pe munte la modul general, și în special în Bâlea. E un tip meticulos și atent la detalii când vine vorba de cursurile pe care le ține de ceva ani. Am optat pentru un curs de schi alpinism și siguranță montană și în caz de avalanșă.

Anul ăsta, la Bâlea iarna a venit pe la mijlocul lui septembrie și de atunci la câteva săptâmâni, nu multe, mai vine câte o ninsoare bună. Eu am ajuns într-o vineri dimineață, exact la o zi după o asemenea ninsoare. Mai mult, se anunțau trei zile de soare, vânt slab și temperaturi maxime de -10 grade. Prgnoza a fost foarte aproape de realitate, așa că au fost trei dintre cele mai bune zile pe care le-am avut vreodată în Bâlea. Foarte rar se întâmplă să fie și zăpada și vreme bune. Minusul: zăpada se termina relativ repede, coborârea până la cascadă nu era o opțiune bună. Dar asta a contat mai puțin, pentru că oricum liniile cele mai bune sunt alea de sus, din creastă.

Revenind la curs, el a fost împărțit pe mai multe momente cheie. Prima zi a fost de dat în căldarea Doamnei. Lumea care a venit la curs era atât de bucuroasă de zăpadă încât a fost începutul natural și așteptat. Au fost 4-5 coborâri și urcări foarte bune. Mai ales coborâri pentru mine, cu setup-ul meu de freeride touring, nu de schi-alpinism. Și cu prea puțină pregătire pentru prima tură a sezonului. La ultima urcare pe foci, eram destul de stors și visam doar la un duș cald și o bere rece.

Modulul despre avalanșe s-a ținut seara, la frontale, lnângă cabana Paltinu. Nu e prima dată când fac genul ăsta de curs. Din fericire, nu am folosit kit-ul de avalanșă niciodată în afara exercițiilor. Nici nu îmi doresc. Dar asta înseamnă că îl folosesc destul de rar. Cursuri de genul ăsta sunt o ocazie foarte bună de a-mi reaminti corect cum se fac lucrurile pe care nu vreu să am nevoie să le fac în condiții reale. Am căutat prin zăpadă cu transceivere-le, am sondat, am săpat. Apoi am făcut un profil de zăpadă și am studiat straturile intermediare.

Sâmbătă a fost o zi mai tehnică: urcări și kickturn pe pantă mare (+30 de grade), coborâri cu jump-turns sau derapaj, urcare și coborâre cu colțari și pilotet, tranziție de la schiuri la colțari cu asigurare, etc. Plus o coborâre dinspre Capra cu apusul în față. Genul ăla de moment pentru care îți vine să te bați singur pe umăr că ești unde trebuie.

Ultima zi, duminică, a fost ziua mai călduroasă puțin. Eu m-am separat de grup, aveam de ajuns mai repede acasă, așa că am mai dat o coborâre din Capra într-un powder uscat și bine așezat. Grupul a făcut o urcare lungă până pe Văiuga. După ce am văzut pozele am decis că e pe lista de lucruri de făcut cu prima ocazie când ajung din nou la Bâlea.

Pe lângă faptul că înveți sau îți reamintești tehnici esențiale, o ieșire ca asta e bună să îți înțelegi mai bine echipamentul și propriile limite.

Nu intru mai mult în detalii. Rostul articolului e să vă dea o imgine despre ce se întâmplă la cursul lui Adi: o combinație foarte bună de schiat, urcat, învățat și repetat. Cred că oricine are nevoie de un curs ca ăsta măcar o dată la 2 ani. Pe Adi îl găsiți ușor pe Facebook, vedeți când e următorea dată liberă și băgați-vă, îmi veți mulțumi mai târziu.

Cum se schimbă schiul: câteva trenduri pentru următorii ani

BY Alex Borșan 3 May 2016 CLĂPARI, ECHIPAMENT, LEGĂTURI, SCHI, Uncategorized

S-ar zice că după vreo 10 ani de experimentat cu conceptul de “rocker” și geometria în 5 puncte, producătorii de schiuri au încheiat un nou ciclu de inovație. Cum vor arăta schiurile din anii viitori? Încercăm câteva previziuni.

Rocker e doar o altă tehnologie

Scurtă aducere aminte: rocker se referă la curbura pe care o face schiul în raport cu zăpada în zona vârfului și a cozii. Cu cât e powderul mai mare, cu atât zona de rocker va începe de mai aproape de clăpar. Sau va fi direct reverse camber, ca să știm o treabă. Geometria în 5 puncte se referă la lățimea schiului de la vărf spre coadă. Multe din schiurile de powder sunt construite astfel. Exemplu clasic e Armada JJ 195 (134 – 141 – 120 – 137 – 130mm), rocker pronunțat și pe vârf și pe coadă și un radius mic de 18 m. Majoritatea modelor all-mountain și multe din cele de pârtie vin astăzi în 4 dimensiuni. Au importat vărful în 2 dimensiuni și cu rocker, au păstrat coada clasică sau twin-tip, dar fără rocker.

Practic, în ultimii ani jocul care s-a dus a fost în această zona – profilul schiului, asta după o altă lungă perioadă în care s-a vorbit mai mult despre lățime. Azi rocker-ul e doar o tehnologie, un mod de a costrui schiurile, nu mai e singura tehnologie și singura manieră.

Revin schiurile clasice, dar nu chiar

O primă consecință: cei mai mulți producători introduc sau re-introduc modele all-mountain aproape clasice, carvere rigide în 3 sau 4 dimesiuni. E o întoarcere la rădăcini? Da și nu prea, pentru că spre deosebire de modelele de acum 10-15 ani, cele noi vin cu ceva rocker pe față, cu camber foarte mic – 1-2 mm, cam pe-acolo. flex progresiv, materiale ușoare și high-tech (vezi mai jos). Schiuri care vor forță, dar sunt schiabile și la viteze mai mici.

Primul exemplu care îmi vine în minte: Head a reintrodus seria Monster, dar nu ca schi de big-mountain cum era în trecut, ci ca mid-fat all-mountain pentru schiori avansați și experți. La fel și Nordica cu Enforcer, un alt model reinventat. Dar în jocul ăsta au intrat și producători new-school ca Armada (cu seria Invictus), Line (cu seria Supernatural). Până și Dynafit vine cu ceva în zona asta – acum câțiva ani era imposibil de imaginat un Dynafit care cântărește în jur de 2 kg, ca Chugach.

Pe de altă parte, nu vreau să știu ce e în sufletul oamenilor de la Volkl, la un an de când Mantra, unul din cele mai bine vândute schiuri din toate timpurile, a fost modificat în reverse camber. Cumva tot o vor drege: vor renunța la Shiro și lansează Confession, cam aceleași dimensiuni dar cu puțin camber și coadă dreaptă. Un schi care cere ceva atenție.

Blizzard, verii celor de la Volkl, au fost cu adevărat vizionari când au lansat Bodacious, Cochise, Bonafide sau Latigo – un all-mountain ulta subțire, doar 77mm în talie, dar un schi care are parte de mai puțină atenție decât merită.

Schiurile super late iau o pauză

Mda, după mai multe sezoane în care powder-ul nu prea s-a lipit de noi, tot mai mulți producători încep să renunțe la modele super-late (să zicem peste 120mm). Sau cel puțin au redus considerabil ponderea lor în viitoarea gamă. Nu înseamnă că dispar, ci că locul lor este gândit altfel. Cel mai probabil vânzările din ultimii ani nu au fost cele așteptate, așa că vezi punctul anterior.

Atomic mai are doar Bentchetler, Dynastar nu mai produce Cham 127, Kaestle a renunțat la emblematicul BMX 128. Schimbarea cea mai radicală o face Salomon cu seria QST care va înlocui Rocker2 și unde cel mai lat schi va avea 118mm. Da, K2 pare imun la trendul ăsta, dar chiar și ei fac schimbări – vezi cum s-a transformat modelul lui Seth Morrison.

Mai e o explicație: schiurile cu lățime de 100-115mm au devenit foarte capabile în powder din cauza modului în care folosite materialele ușoare, tehnologia rocker, geometria în 4 sau 5 puncte.

Piață pentru procătorii mici

Nu e vreun secret sau vreo noutate că în general inovația a venit de la producătorii mici, sau care erau mici la momentul respectiv și care erau nevoite să exploreze pentru a-și găsi un loc pe piață. DPS, Armada, Black Crows au avut un impact major în zona de freeride, freestyle sau alpine touring. Ce au început cele 3 branduri acum mai bine de 10 ani a devenit un standard: 5 dimensiuni, rocker, grafică cool. Da, nimic nu ar fi fost posibil fără Shane și Spatula, dar Volant s-a reporfilat pe schiuri pentru ruși, din păcate, uitând că Chubb sau Machete au existat vreodată.

Noul val de producători mici se axează pe două subiecte: sustenabilitate în relație cu mediul și calitate ridicată bazată pe materiale bine alese și mult hand-made. Câteva nume cel puțin inetersante de urmărit în perioada următoare: Down din Elveția, G3 din US, Forest din Slovacia. Sau Coalition – “we make women’s skis & snowboards that don’t suck”. Dar lista e cu mult mai lungă de atât. Ca întotdeauna, ocupă niște lăsate libere de marii producători – de exemplu dacă vrei un schi rigid, lat și mai lung de 190 pe la genul ăsta de branduri trebuie să te uiți.

Materiale exotice

E unul din cele mai evidente trenduri, indiferent că vorbim despre schiuri, clăpari sau legături. Dar păstrând subiectul schiuri, în special de aici vine capabilitatea schiurilor mid-fat de a schia foarte bine în powder, de exemplu. Vezi ce face Down, că tot îi aminteam câteva rânduri mai sus.

Nivelul de inginerie a crescut simțitor în ultimii ani pentru că într-un schi intră multe materiale – diverse esențe de lemn combinate în diverse feluri, aliaje de metal, laminate, kevlar, fibră de sticlă, diverse plastice, cauciuc și inevitabil mult carbon. Nici lipiciul nu mai e ce a fost.

Inovația se mută spre clăpari și legături

Era și timpul. Creșterea semnificativă a segmentului de touring, în special zona de alpine și free touring, a creat o cerere din ce în ce mai mare de echipament ușor la urcare și performant la coborâre. Ori asta presupune materiale ușoare și rezistente.

Carbonul a fost mult timp rezolvarea, dar are o problemă majoră legată de durabilitate. Plasticul rezista mai bine în timp dar nu era la fel de rigid. Legăturile în puncte erau foarte rigide și relativ sensibile. Lucrurile astea se schimbă de la an la an. Despre o parte din ele am scris cu ocazia review-urilor pentru Spectre și Beast.

Dacă în materie de schiuri există multe variante din care poți alege pentru alpine touring, la clăpari și legături abia în ultimii 2-3 ani au apărut cu adevărat alternative. Legăturile de tip Duke/ Adrenalin/ Guardian au avantajul incontestabil al DIN-ului mare, dar sunt descurajator de grele. Cu Marker KingPin, Dynafit Beast sau G3 Ion viața de amator de AT e mult mai bună. La clăpari lupta e și mai aprigă, din moment ce cam toți producătorii au lansat sau vor lansa echipament excelent. Până și Arc’teryx a intrat în lumea asta cu un model după care salivăm mulți, Procline. Cine nu a ținut pasul, a ieșit din joc – vezi Black Diamond în materie de clăpari.

Cum vor arăta iernile?

Pe de altă parte, e foarte posibil ca tot ce vorbim mai sus să fie grav afectat de iernile viitoare. Poate că schiul indoor nu va mai fi chiar exotic, cum e acum. Sau poate ne apucăm de studiat ce face Candide chiar și când nu prea e zăpadă.

Resurse: (1), (2).

Pe Pripon, între iarnă și vară

BY Alex Borșan 6 April 2016 TURE

Să zicem că oficial a început schiul de primăvară. Martie nu se pune, în general e considerată lună de iarnă plină. Primăvara asta vine după o iarnă mai altfel, și nu în sensul bun. În Bucegi, cea mai consistentă ninsoare a avut loc acum 2 săptămâni. Nu a fost o iarnă neapărat proastă – zăpada a tot fost pentru cine a căutat-o, dar niciodată nu prea a fost la îndemână. Poate nici nu e rău așa.

Revenind la tură de duminică, am fost pe Pripon din nou după mulți ani. În general prefer văile mai interesante din punct de vedere al schiului, cu Valea Coștile în pole-position. Dar cum refuz să mă dau singur, iar duminică grupul a votat Pripon, asta a fost tura.

Mă așteptam ca zăpada de sus să fie fie moale, fie multă, având în vedere ninsorile din ultima perioadă. Nu a fost nici, nici. Am dat de o zăpadă tare, bine așezată, foarte puțin muncită de vânt. Dar și destul de puțină. Dacă pe platou lucrurile încă arată bine, cum am trecut de prima căldare, stratul de zăpadă s-a subțiat vizibil.

Dar nu e nimic rău în asta. Am făcut de la Babele la releu aproximativ 45 de minute, cu tot cu stat la poze și fără să ne grăbim deloc. O parte din oamenii din grup au fost pe picioare și au mers fără să se afunde prea mult în zăpadă. Pe schiuri nici nu am simțit drumul. Zăpadă continuă, tare dar fără să fie înghețată și urme puține. Cam așa a fost pe platou.

Ca de obicei, mă interesez despre starea zăpezii înainte să urc. Informațiile pe care le aveam nu sunau prea bine. Vineri și sâmbătă curgeau firele mai abrupte (ex: Blidul Uriașilor, hornurile de la pilonul 3 de pe traseul telecabinei din Bușteni). Știrile de pe TV aveau și obișnuitele cuvinte cheie: “iadul alb”, “legile nescrise ale muntelui”, “pericolele pasc la tot pasul”, asta pe fundal de imagini de arhivă cu avalanșe apocaliptice. Deși se vorbea de “risc 3 de avalanșă”. Apropo, voi reveni cu un articol despre gradele de risc și cum sunt ele interpretate pe la noi.

Cu alte cuvinte, eram destul de precaut și luam în calcul inclusiv varianta de a mă întoarce la Babele dacă lucrurile arată rău. Pe scurt, nu a fost cazul. Nu am mai schiat de mult în perioada asta o zăpadă atât de bună și de stabilă. Nu știu cum au fost alte văi, dar pe Pripon am avut hardpack cu o consistență de pârtie bine bătută într-o dimineață rece de februarie. Deși nu era nici dimineață – am ajuns pe la 10.30 în buza văii, nici chiar rece – sus presupun că erau vreo 2-3 grade și soare, iar februarie e o amintire neplăcută pentru mine care din fericire s-a dus demult.

Am schiat cu sete. Asta e rezultatul unui sezon în care greu am adunat 11 zile de dat. Fiecare zi e una de care trag cât pot de mult, fiecare tură e o bucurie, fiecare viraj e intens. Ultima săritoare e relativ mică – vreo 2 metri de sărit prin dreapta bolovanului. Precaut fiind, am aruncat schiurile, bețele și rucsacul, apoi am sărit și eu. Fără glorie, fără incidente.

Drumul spre Poiana Coștilei nu a fost chiar simplu. Nu prea mai are sens să încerci pe schiuri sau placă, iar cărarea e plină de gheață până spre altitudinea de 1500-1600m. Apoi e uscat și plin de brândușe și ghiocei.

Asta a fost tura de duminică cu mulțumiri către Ioana, pentru invitație, și Tibi, pentru serviciile impecabile de transfer. Aș zice că vor mai urma și altele cât o mai ține zăpada asta, nu aș vrea să treacă iarna asta fără o coborâre lungă pe Coștila.

FWT după AK și înainte de Verbier

BY Alex Borșan 23 March 2016 EVENIMENTE, STIRI

E al doilea an în care circuitul FWT ajunge în AK, paradisul pe pământ pentru freeride. După Alagna, normal. E, de altfel, și singura oprire în afara Europei, după ce Revelstoke a fost eliminat, fapt care nu le-a picat prea bine americanilor la vremea respectivă. Probabil că e foarte costisitor și complicat să ții un concurs în AK, mai ales unul atât de complex cum a ajuns o etapă de FWT.

În orice caz, anul ăsta lucrurile au arătat mult mai bine decât în precedentul. Pentru cine nu își mai amintește, anul trecut zăpada nu a fost cea mai bună și coborârile au avut destul de mult de suferit. Ce trebuia să fie un spectacol așteptat de o mare de oameni, s-a transformat într-un fel de schi în reluare din cauza zăpezii foarte grele.

Anul ăsta problema a fost de ordin tehnic/ logistic: a picat transmisia live. În schimb coborârile au fost așa cum speram. După cum se poate vedea și din înregistrarea completă.

Podiumul a fost ocupat de Logan Pehota, Loic Collomb-Patton și Drew Tabke. Primii doi ocupă, de altfel, și primele două locuri la general, dar în ordine inversă, într-un clasament destul de strâns în care lucrurile se joacă până în ultima etapă, clasica de la Verbier.

Personal, cel mai mult am așteptat să îi văd pe Tabke și Reine Barkered. Primul pentru că mi se pare cel mai creativ schior din circuit, al doilea pentru că e cel mai direct și mai “alpin”. Tot o părere personală e că Tabke ar fi meritat un punctaj mai bun. Nu știu dacă locul 1, dar de ce nu? A avut, de departe, cea mai creativă linie iar dpdv tehnic nu știu ce i s-ar putea reproșa.

Logan Pehota are nevoie de o mențiune specială, pentru că la 21 de ani se bate cu oameni cu mult mai mult experiență. Iar freeride-ul e o disciplină în care de cele mai multe ori asta contează mai mult decât pregătirea sau prospețimea fizică. Dar Logan nu e chiar oricine. L-ați văzut în Steep, alături de un anume Eric Pehota, fix tat-su. Iar Eric Pehota e cineva în lumea asta mică a schiului freeride.

Până acum a fost un sezon așa și-așa. Motivul principal – calitatea și cantitatea zăpezii din Europa, departe de ideale. Așa că am avut fețe de concurs relativ scurte și destul de restrictive ca opțiuni pentru rideri. În Alaska lucrurile s-au schimbat radical, așa că sper la un Verbier intens, ca de obicei.

Later edit: Barkered a fost nevoit să schimbe linia din mers și să improvizeze, așa că a pierdut unul din dropuri. Altfel nu prea îmi explicam linia destul de cuminte pe care a avut-o. Cuminte pentru The Mayor of Stomptown, să ne-nțelegem.

That moment when you realize that your main feature is a no go due to a slide in the landing zone. Had to bail out and lost important points but came down on my feet after a otherwise really fun line! That was the goal this year in Alaska, to have a fun one. #FWT @freerideworldtour #ÅreSweden

A photo posted by Reine Barkered (@reinebarkered) on Mar 23, 2016 at 3:25pm PDT

Ce legături să îmi iau? Dar clăpari?

BY Alex Borșan 15 January 2016 CLĂPARI, ECHIPAMENT, LEGĂTURI

Articolul ăsta vine să clarifice puțin lucrurile în privința combinației legătură/ clăpar. Pentru că lucrurile s-au complicat destul de mult în ultimii ani prin diversificarea ofertei și fragmentarea, sau nișarea puternică a pieței. A ieșit un articol lung, dar sper că e complet și ușor de urmărit.

Un lucru e clar: tehnologia fragmentează, nu unifică. Avem din ce în ce mai multe variante complet diferite de legături sau clăpari. Lucru e valabil și la schiuri, dar subiectul ăsta îl vom ataca într-un articol separat. Nu intru aici în telemark sau nordic pentru că nu stăpânesc deloc zona asta.

În linii mari, există 2 categorii mari și late: alpin și touring. Setupul de pârtie, cel de schi alpin, e și cel mai popular din motive evidente. Aici discuția e legată în general de DIN pentru legături, respectiv flex și last pentru clăpari.

Legăturile de alpin

DIN-ul legăturii măsoară “kilograme forță”, respectiv forța care va duce la deschiderea legăturii și eliberarea schiului de clăpar. În general se face o analogie între greutatea schiorului și indicativul DIN-ului, dar schiorii care se dau mai tare vor pune mai multă forță în legătură. Deci trebuie ponderat reglajul. Din păcate DIN-ul nu e standardizat. 10 la Loook/ Rossignol nu e neapărat același lucru cu 10 la Marker. În stațiunile mari de afară există în general câte un ski-shop mai procopsit care e dotat cu un aparat de măsurare a legăturii. Cine a folosit știe că lucrurile pot diferi mult și de la o legătura la alta, din aceeași pereche. Cu cât legăturile sunt mai vechi și mai uzate, cu atât crește probabilitatea ca DIN-ul nominal și cel real să nu fie identice.

În general o legătură mai puternică folosește mai mult metal în construcție. De aici și rezistența mai bună în timp. Dar și prețul mai ridicat. Schiorii de race/ hypercarve adaugă și o placă de înălțare între legătură și schi. În felul ăsta crește pârgia pe care piciorul o face în relația cu schiul. Dar la fel crește și riscul de accidentări la nivelul ligamentelor. De altfel înălțimea plăcii e reglementată strict în Cupa Mondială. Când schiezi mai mult offpiste placa nu mai e deloc eficientă. Aici ai nevoie de o distanță cât mai mică între clăpar și schi. Sunt mult mai interesat de legături potrivite pentru offpiste, deci despre asta voi vorbi mai aplicat în continuare.

Prin repetate teste “trial & error”, am ajuns la concluzia că un Marker Duke din prima generație trebuie să îl țin pe la 12-14, Tyrolia Peak 16 stă foarte bine la 11-12, iar Dynafit Beast face ce trebuie la 12. Reglajul DIN-ului îl mai schimb și în funcție de duritatea zăpezii. La zăpadă mai dură, cresc cu un punct DIN-ul.

De anul ăsta au apărut legăturile compatibile WTR – acronimul lui “walk to ride”. Sunt legături special făcute pentru clăparii de freeride cu funcție de “hike” care vin și cu o talpă mai groasă pentru că au un strat de vibram sau alt material antiaderent.

La ce să te uiți, pe lângă DIN, când alegi o legătură de freeride? Două lucruri sunt esențiale: greutatea și înălțimea. Greutatea e o chestie de gust și oricum va crește cu DIN-ul din cauza metalului din legătură. Greutatea legăturii e importantă pentru că va afecta caracterul schiului pe care vine montată. Un schi jucăuș și ușor e mai bine împerecheat cu o legătură mai ușoară. Un schi rigid și mai adaptat pentru viteză oricum e mai greu, deci poți pune o legătură mai grea și mai solidă.

Cum spuneam mai sus, vrei ca o legătură de freeride să fie cât mai joasă, astfel ca distanța dintre clăpar și schi să fie cât mai mică. Asta duce la un control mai bun al schiului în offpiste, unde e mai mult despre pivotare și mai puțin despre carving. Și atenție la frâne – să se potrivească pe lățimea schiului.

Sunt câteva vedete, câteva modele de referința care rezistă bine de ceva ani. Primul model care îmi vine în minte e Look Pivot, variante de DIN 12, 14, 18 standard și Dual, compabitile WTR. Le mai poți găsi indentice și la Rossignol sub numele FKS. Principala inovație, cea care dă și numele seriei, e călcăiul care se poate roti, ceea ce face legătura foarte elastică. Absoarbe șocurile, ca un amortizor de mașină, deci controlul e foarte bun în condiții de zăpadă variabilă. Altă alegere foarte bună e seria STH de la Salomon (10, 12, respectiv 13 și 16 compatibile WTR).

În urmă cu vreo 10 ani, Marker lansa Royal Family, o serie de legături care a scos Marker din zona gri a legăturilor de freeride și care a creat o nouă categorie. Tyrolia și Salomon/ Atomic au reacționat în scurt timp, deci or fi făcut ceva bine oamenii de la Marker. Vorbim de o altă construcție cu totul, adaptată la schiurile din ce în ce mai late, lucru vizibil mai ales la vârful legăturii. Arcul și tot mecanismul adiacent nu mai e pus pe lungimea schiului, ci pe lățimea sa.

Marker mai are chestie numită Schizo – cu foarte puțină bătaie de cap, poți muta legătura cu totul mai în față sau mai în spate. E foarte util pentru un twintip cu care te dai și în parc, unde vrei legătura mai aproape de centrul schiului, și offpiste unde e bine să fie mai spre coadă.

O mențiune specială pentru Marker Lord și Salomon Warden: sunt singurele legături compatibile cu orice tip de clăpar, fie el de tură, de alpin sau WTR. Sunt mai multe piese care ajustate corect țin orice clăpar. Dar, atenție, legătura e de alpin, nu de tură. E o opțiune foarte utilă pentru cei care au mai multe perechei de clăpari și vor să scape de o grijă.

Legături de tură

Categoria touring vine pe două rute: legături în puncte, respectiv cadru (frame), fiecare cu clăparii compatibili.

Mulți ani, legăturile în puncte au fost privite cu o oarecare suspiciune de schiorii de alpin și au fost preferate mai degrabă de practicanții de schi-alpinism. Au avantajul incontestabil al greutății reduse, ideale pentru urcare, dar nu filtrează în nici un fel șocurile transmise de zăpadă, care se duc direct în picioare. Ca să păstrez paralela de mai sus cu mașinile, sunt ca amortizoarele unui cart – adică nu prea sunt. În plus, au și dezavantajul că au un DIN (de fapt un echivalent al DIN-ului) de 10, rar ajungând la 12, lucru care limitează destul de mult modul în care te vei da la vale.

Lucrurile s-au schimbat radical de când a apărut o nouă generație de legături în puncte, mult mai bine adaptate pentru coborâre. Cele mai bune exemple sunt Dynafit Beast și Marker KingPin. Am scris destul de detaliat despre Dynafit Beast. Lucrurile cele mai importante sunt DIN-ul mare și elasticitatea legăturii. Se simte destul de aproape de una de alpin. Și pare că stă bine și la capitolul fiabilitate, alt minus din trecut. Un DIN mai mare înseamnă și o mai bună elasticitate a legăturii. În sensul că nu e recomandat să duci arcul la limită, ci cu un punct mai jos. Astfel că o legătură cu DIN max de 10, ar fi bine să o ții nu mai sus de 9, ca arcul să aibă ceva loc de mișcare.

Legăturile de tip frame sunt și ele mai old-school sau mai de astăzi. Încă sunt foarte populare cele două modele Naxo, chiar dacă nu se mai fabrică din 2008. Sau Fritschi-Diamir. Și aici Marker a schimbat jocul cu Duke și Baron, legături cu DIN foarte mare (16 în cazul lui Duke), dar și foarte grele. Au fost un succes imens, în ciuda greutății, fiind prima opțiune pentru schiorii care făceau touring ocazional și pe distanțe relativ scurte. Am avut un setup care bătea spre o tonă: Marker Duke pe Volkl Mantra cu care făceam cam 2-3 ture pe iarnă. Pe de altă parte Bubulu i-a dat la vale și la deal cu Duke câteva ierni la rând și nu prea se plângea.

Un dezavantaj major al lui Duke/ Baron era trecerea de la urcare la coborâre, mai ales în condiții de viscol sau gheață. De multe ori era un coșmar, presupunea să îți dai jos mănușile și să tragi de niște piese de metal. Există alternative ceva mai deștepte din punctul ăsta de vedere – vezi Tyrolia Adrenalin sau Salomon Guardian. Dar rămâne neajunsul greutății și a poziției înalte a clăparului.

Pentru un schior care vrea un setup ușor, axat pe urcări lungi, cu diferență mare de nivel și coborâri la viteză redusă, sunt multe variante tare interesante de la Dynafit, Plum sau ATK Race. Cel mai probabil vei ajunge pe un Dynafit Radical 2.0. Pentru dat blană în jos, alegerile sunt fie Dynafit Beast sau Marker KingPin, fie o legătură solidă pe cadru. În momentul ăsta, nu văd motivul pentru care m-aș mai întoarce la o legătură atât de grea și de complicat de manevrat. Mai ales că, după cum vedem mai jos, există și mai multe variante de clăpari pentru legăturile în puncte. Nu mai ești condiționat de clăparii clasici, moi și scurți, de tură.

Clăparii de alpin, hibrizi și de tură

Există două conduri ISO care încearcă să standardizeze cele două categorii: ISO 5355 pentru alpin și ISO 9523 pentru tură. Cele două standarde se referă în special la talpă. Clăparii de alpin vin cu talpă dreaptă și dimensiuni ale shell-ului standardizate. Clăparii de tură au vârful curbat (forma variază de la model la model) și materiale anti-aderente în special pe vârf și călcâi. De regulă seamănă mai mult cu talpa unui bocanc tehnic de iarnă decât cu talpa unui clăpar de alpin.

Există și categoria WTR, hibrizi să le zicem. Deși are funcție de clăpar de tură și poate veni inclusiv cu inserturi pentru legăturile în puncte, respectă standardul clăparilor de alpin. Două exemple: Tecnica Cochise Light și Dalbello Lupo TI. Cu alte cuvinte, sunt clăpari care pot fi puși în orice tip de legătură. În articolul ăsta, care oricum s-a lungit foarte mult, nu intru în discuția despre alegerea clăparilor – apropo de last, fitting șamd. Avem în arhivă câteva, le scoatem de la naftalină curând.

Dat fiind încrengătura asta, o clasificare utilă a clăparilor nu mai doar de tipul “tură vs. alpin”, ci merge puțin mai în detaliu. Astfel avem, conform Blister Gear Review, oameni pe a căror opinie mă bazez foarte mult:

clăpari de randonee race – foarte ușori, foarte dedicați foarte scumpi. Mult carbon, puține clape, confort zero absolut.
clăpari de tură clasici – cel mai popular fiind fără discuție Dynafit TLT. 5 sau 6. Și tocmai ce s-a anunțat 7. Nou venitul în categorie e Atomic Backland Carbon. Se învârt în jurul cifrei de 1200 de grame.
clăpari de tură medii – categoria care s-a aglomerat brusc în ultimii ani. Când spun “medii” mă refer și la flex și la greutate. Modele cheie sunt Dynafit Vulcan și Khion (și Mercury tot aici intra, dar nu se mai fabrică), La Sportiva Spectre, Salomon MTN Lab, Dalbello Sherpa TI ID sau Scarpa Maestrale. Greutatea medie e în jur de 1500 grame. Spectre, de exemplu, e undeva între, la 1300 de grame.
clăpari de tură grei – e categoria dinspre care migrează acum clăparii, cei mai mulți producători concentrându-se pe categoria anterioară. Sunt clăpari de tură grei, în aproximativ 1800 gr, cu comportament mai apropiat de cei de alpin. Scarpa Freedom SL e exemplul clasic.
clăpari de alpin cu funcție de urcare – o altă categorie foarte aglomerată. Practic nu mai există nici un producător care să nu aibă un asemenea clăpar. Greutatea numai e un criteriu de departajare, pentru că trec bine de 2000 gr. Personal sunt cu ochii pe noul Lange XT 130 sau pe mai vechiul Tecnica Cochise Pro.

Evident că sunt multe modele care pică undeva între categoriile de mai sus. Luați-le, deci, cu titlu orientativ. Pe de altă parte, un schior mai ușor sau care se dă mai liniștit, va fi foarte mulțumit de un clăpar mai ușor și mai moale. Alții, ca subsemnatul, vor face cât mai puține compromisuri la capitolul coborâre.

Pe de altă parte, colecția de clăpari tinde să se mărească și ea, apropo de fragmentare. Am un Full Tilt Seth Morisson pentru schi alpin, dar care, la limită, merge pus și pe o legătură de tură frame. Am un Spectre de care nu sunt complet mulțumit, vedeți în articolul dedicat de ce, pentru touring. Mă gândesc că îl voi înlocui, când își va da duhul, cu un Salomon MTN Lab sau Dyna Khion și am început deja să îmi pun problema că voi avea nevoie (ahem!) de un setup mai ușor pentru touring mai serios.

Notă: Acest articol nu ar fi fost posibil fără acest articol: Skiing 101: AT Boots & Bindings.

The Blizzard of AAAHH’s

BY Alex Borșan 13 January 2016 FOTO&VIDEO

The Blizzard of AAAHHs… e filmul-cult care a pus schiul extrem pe harta sporturilor mainstream. În cazul de față nu mă feresc de “extrem”, pentru că ce fac Glen Plake, Scott Schmidt și Mike Hattrup e fantastic.

Povestea spune că americanii au venit în căutare de locuri noi prin Europa după ce tocaseră munții de acasă. În plus, atitudinea autorităților de pe bătrânul continent era puțin alta față de ce se întampla în State, unde sistemul de asigurări făcea mult mai dificilă distracția în offpiste. Lucru valabil și astăzi, La Grave, Chamonix sau Courmayeur fiind locuri în care ești cam de capul tău, odată ajuns sus.

The Blizzard… nu e primul ski-film. Warren Miller filma de prin anii ’60 cu bătrânul McConkey, de exemplu. Poate că nu e nici cel mai bun film al perioadei. Nimeni nu știe exact de ce tocmai ăsta a fost filmul care a prins așa bine, dar probabil că an nimerit fix amestecul de care era nevoie: schi excelent, poveste simplă (3 oameni vin în Chamonix, locurl în care a început totul, doar ca să se dea) și mult suflet. Sau poate nimic din toate astea, doar întâmplarea să fie filmul potrivit apărut în momentul potrivit. Schiul încă era un sport romantic, banii cei mulți erau în Cupa Mondială – și de fapt nici aici nu erau chiar așa mulți, iar riderii erau mai degrabă ski-bums. Încă nu apăruse moda rezidenților în Monaco, iar bătrănul Plake e în continuare un munțoman de școală veche.

Ironic e că filmul ăsta pune umărul într-un fel la sfârșitul romantismului. În cațiva ani apar X-Games, sponsorii, banii, faima și tot restul. Totuși, cei mai mulți schiori de azi nominalizează The Blizzard… ca fiind filmul care le-a deschis ochii, iar Glen Plake e considerat unamim un erou cu acte în regulă.

Din câte știu, în afara de VHS-ul original, a fost editat o singură dată pe DVD prin 2004, tiraj epuizat de mult timp. E foarte greu de găsit în original, un motiv în plus pentru a-l considera un film cult. Și probabil irepetabil astăzi, când filmele s-au schimbat atât de mult din cauză de www și, în special, social-media care face ca totul să fie onair/ online instantaneu.

Cam oricine l-a văzut știe exact unde era și cu cine. În cazul meu a fost în iarna lui ’90 – nu mai știu exact anul, dar 1990 e cel mai probabil -, într-un restaurant din Pârâul Rece, alături de monitorii BTT și alți gură-cască, așa ca mine. Nu știu cine îl adusese, dar îi țin minte pe nea’ Romică și pe Căciulă cum comentau admirativ. Dar ei nu doar comentau, pentru că acum sunt destul de sigur că ar fi putut da mare parte din liniile din film. Sau poate doar pe ei îi țin minte, pentru că pe atunci erau eroii mei absoluți în materie de schi. Sunt în continuare, de altfel. Am amintiri foarte vagi, dar am tipărite într-un colț de creier creasta lui Plake și incredibile coborâri pe Poubelle ale lui Plake și Schmidt.

Nu l-am mai vazut integral niciodată de atunci. Am tot vazut secvențe, mai lungi sau mai scurte, pe TV sau pe net. E un film de cumpărat și de păstrat într-o cutie selectă alături de alte lucruri importante.

Pana cand mai vine un rând de DVD-uri sau pe iTunes, mă bucur de ce îmi oferă Youtube.

În 2009, la 21 de ani de la lansarea originalului, apare Legend of Aahhs. Dar magia e tot la The Blizzard…

Notă: articolul a apărut inițial pe 18 septembrie 2011, versiunea de acum a fost ușor modificată. Am păstrat neschimbate comentariile de atunci.

La Sportiva Spectre

BY Alex Borșan 27 December 2015 CLĂPARI, ECHIPAMENT

Deși există o vorbă care spune că echipamentul de schi începe cu clăparii, în cazul meu a fost invers. Am început cu legătura. Așa că motivul pentru care scriu despre La Sportiva Spectre e strâns legat de Dynafit Beast (despre care am scris deja câte ceva aici). În sesnul că pentru o legătură în puncte aveam nevoie de un clăpar compatibil.

Am stat câteva luni și am tot citit revewi-uri și informații despre ce clăpar ar fi trebuit să îmi iau. Am început cu legătura, dar piesa esențială rămâne clăparul, așa că documentarea a fost mult mai minuțioasă. Sunt genul de schior care pune coborârea înaintea urcării. Asta înseamnă că sunt dispus să sufăr de tot felul de neplăceri la urcare pentru o coborâre bună. Prin neplăceri mă gândesc în primul rând la greutate. După multe analize am decis să merg pe recomandarea amicului Bubulu, care l-a prezentat ca cel mai rigid clăpar de tură pe care l-a folosit și l-a comparat cu un Rossignol B-Squad 130 (un clăpar cult de freeride din anii 2000).

L-am luat, l-am pus în picior și m-am pregătit mental pentru perioada grea ce urma până când voi fi îmblânzit clăparul cel nou. Primul impact e cel vizual, însă, din care Spectre iese foarte bine. Ca și legătura, tehnologia e foarte la vedere. Exoscheletul e spectaculos, clapele și cablurile sunt bijuterii, mecanisul de urcare/ coborâre cuplează ca o cutie de viteze a unei mașini sport, grafica e minimalistă. Clapele, cu întregul sistem de prindere, în special, sunt foarte deștepte – extrem de solide și perfect ajustabile. Are 3 unghiuri de înclinare pe față: 12, 14 și 18 grade. Plus ajustarea laterală (canting). Plus încă o ajustare a limbii care nu m-am prins la ce folosește.

La interior lucrurile nu mai stau chiar la fel de bine. Clăparul de alpin e un Full Tilt Seth Morrison care vine cu probabil cel mai bun liner standard – Intuition Powerwrap. Liner-ul de pe Spectre e mult mai subțire, mai moale și nu stă la fel de lipit pe picior oricât de mult aș strânge șiretul. Așa că după 30 de zile de dat, mă gândesc serios că aici aș putea să fac un upgrade și să iau modelul de AT de la Intuition. Altă temă de cercetare.

O altă caracteristică definitorie pentru Seth e unghiul mare pe față. De fapt, e printre clăparii cei mai lăsați pe față. Prima tură în noii clăpari a fost la Bâlea, din Doamnei spre cabană. Am crezut sincer că nu i-am încâlțat cum trebuie, pentru că aveam senzația că stau perfect vertical. Nu puteam să îndoi genunchii suficient și eram foarte pe spate. Așa că m-am întors în cabană și i-am dat pe față cât am putut de mult, respectiv la 18 grade. Mi se părea că diferența e minoră. Nici acum nu înțeleg la ce folosește unghiul de 12 grade. După câteva ture am început să mă mai obișnuiesc, iar după 2-3 zile mai intense am depășit complet problema, în sensul că mi-am adaptat puțin poziția de dat. Problema nu e chiar problemă, de fapt, ci e ceva comun pentru clăparii de tură. E normal să fie ceva mai drept din moment ce pe urcare trebuie să facă un unghi mare față – spate de care ai nevoie în special în zonele cu pantă foarte mică.

Cum e cu flexul cel mult lăudat? Sigur nu e 130. Probabil că e undeva în zona 110, plus-minus. Cel puțin așa îl simt eu. În casă pare într-adevăr foarte rigid. Pe zăpadă își menține rigiditatea când e schiat moderat de tare, dar nu mai pare la fel de fioros. Nu aș da vina pe shell, ci pe liner. Faptul că nu stă foarte bine fixat pe picior, face ca tot clăparul să nu fie tocmai precis și rapid în reacții. Dar nu e nimic care să deranjeze sau să încurce schiorul.

La viteză mare, când forțele dezvoltate cresc mult, clăparul dă primele semne de slăbiciune. Flexul nu e chiar progresiv, cel puțin nu la fel ca la Seth. În general, clăparul flexează relativ puțin pe față, dar apar momente în care se taie complet. Nu știu cum să explic altfel. Îmi aduce aminte de clăparii old-school când încă nu exista flex progresiv. Își revine aproape instantaneu la starea inițială, dar senzația e că pentru o fracțiune de secundă schiez în cizme de cauciuc. Exagerez, evident, încercând să fiu cât mai sugestiv.

Cu urcarea nu am identificat nici o problemă. Clăparul e suficient de ușor pentru ce diferențe de nivel și distanțe am în plan. Nu e un clăpar de fugă, asta e sigur, dar își face foarte bine treaba – La Sportiva îl prezintă ca cel mai ușor clăpar în 4 clape. Punctul forte e unghiul de 60 de grade pe care îl face când e setat pe urcare. Aici mă întorc la ce spuneam mai sus apropo de unghiul clăparului. Ce pierzi acolo, câștigi aici.

Schimbarea poziției clapei din spate, din urcare în coborâre, s-a făcut foarte ușor până spre sfârșitul sezonului trecut. La ultima tură a trebuit să flexez de mai multe ori unul dintre clăpari până când a intrat în poziția de coborâre. Inițial am crezut că a prins ceva gheață, dar nu e asta. Nu înțeleg de ce, între timp am desfăcut clăparul și totul pare să fie în ordine cu tija și restul mecanismului. Problema a reapărut în a doua zi a sezonului ăsta. Sper să nu fie ceva serios, ar însemna o fiabilitate destul de scăzută altfel.

Talpa are aderență excelentă pe zăpadă și piatră. Se și merge foarte ușor în ei, par niște bocanci mai greoi. Aproape că aș conduce în ei la o adică, deși am încercat până acum și nici nu recomand. Încă nu am pus colțarii, nu a fost cazul, dar va veni și momentul ăla și sunt curios dacă fac priză bună. Totuși și aici apare o problemă – clapele de jos tind să se deschidă singure la deplasarea prin zăpadă mai mare. Din când în când trebuia să le închid, operațiune foarte ușoară, dar care tinde să devină enervantă.

Spectre e un clăpar de alpin decent spre bun, iar cauzele sunt liner-ul aproximativ și flexul imprevizibil la viteze mari. Dar asta o spune un schior interesat mai mult de partea de alpin, cum spuneam și la început. Iar după upgrade-ul de liner mă aștept să rezov măcar o parte din neajusuri. Și e un clăpar de tură bun spre foarte bun pentru cerințele și standardele mele.

Sunt foarte interesat de un test back-to-back cu Salomon MTN Lab și Dynafit Vulcan, în ciuda diferențelor mari de preț.

O mențiune specială pentru magazinul de unde am luat și clăparii și legăturile, Absolut Outdoor, și pentru Miță care vă va ajuta cu sfaturi și recomandări atunci când aveți nevoie.

Ne-am întors

BY Alex Borșan 13 December 2015 OPINII

Din nou, s-ar putea zice. De fapt unde să fi plecat? Sigur e un lucru: avem un site nou și asta e cel mai important în momentul ăsta. Chiar dacă venim după o pauză destul de lungă.

De ce un site nou? Pentru că, după ceva ani în care am început cu scrisul, am continuat cu tabere, cu evenimente și cu diverse alte lucruri, am revenit la scris. E un fel de back to the roots, deși în fond nu s-a schimbat nimic. Tot ce veți găsi aici va fi “cu pasiune despre zăpadă”. Doar că pasiunile noastre sunt mai clare: mai mult backcountry și freeride, nu că ar fi fost puțin în anii trecuți. Motive sunt multe, dar până la urmă ține de pasiunea despre care vorbeam mai sus.

De ce mai există site-ul ăsta? Altă întrebare pusă de prieteni. Răspunsul e simplu: pentru că sunt cel puțin 2 oameni care cred că ce scriu ei poate fi interesant pentru un oarecare număr de oameni. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine, dar nu traficul va fi obiectivul nostru, asta e sigur.

Ca și în trecut, vom scrie numai despre ce am schiat/ pus mână/ văzut cu ochii noștri. Vom scrie foarte subiectiv și foarte sincer, că altcumva nu știm cum. Nu vom căuta să supărăm pe cineva, dar probabil că o vom face din când în când.

Articolele vechi există, cel puțin cele mai multe dintre ele. Le vom scoate de la naftalină și le vom aduce la zi pe cele care mai sunt relevante. Într-o versiune anterioară, site-ul a fost atacat de mai multe ori, iar unul dintre atacuri a lăsat urme vizibile – o parte din articole au fost șterse cu totul. Dar despre asta cu altă ocazie, eventual.

Ne mai vedem pe Facebook, ne mai vedem pe Instagram, ne mai vedem pe la zăpadă.