29 septembrie 2014 a început ca orice altă dimineață de duminică. M-am trezit și am ieșit încet din pat ca să nu o trezesc pe Zoe – lucru destul de nou pe vremea aia, din moment ce încă nu împlinise o lună, apoi le-am pus boabe câinilor și mi-am scos telefonul de la încărcat. M-am așezat pe canapea și am început să mă uit la pozele noi de pe Instagram, încercând să mă dezmeticesc, dar fără să îmi doresc neapărat. A durat foarte puțin amorțeala asta, în câteva secunde aflam că JP Auclair și Andreas Fransson fuseseră victimele unei avlanșe undeva în munții San Lorenzo, la granița dintre Chile și Atgentina. Bjarne Salen, aflat pe un versant opus, a fost martorul incidentului fără să poată face ceva. Deși inițial toată lumea spera că poate au avut o șansă de a supraviețui, în următoarele ore a fost confirmat scenariul cel mai negru. Corpurile celor doi nu au fost niciodată recuperate.
În timpul scurs de atunci, legendele lui JP și Andreas a crescut cu fiecare zi. La 2 ani de la moartea lor probabil că sunt mai cunoscuți și mai influenți decât vreodată înainte. Lui JP i-a fost recunoscut și în afara comunității de schiori ultra-pasionați meritul de a fi contribuit major la producerea primului schi twin-tip și tot pionieratul în zona de freestyle. Iar lui Andreas, pe lângă numărul mare de culoare și fețe schiate în premieră, modul unic în care vedea și relaționa cu muntele, pericolul și viața.
Erau în Chile pentru un proiect video care trebuia să fie filmat de Salen, sub numele Apogee. Tot ce a mai ieșit a fost un in memoriam din care ne putem face doar o idee despre ce am fi ptut vedea.
La începuturile carierelor lor făceau lucruri complet diferite. JP era unul din cei mai inovativi oameni din snow-park-uri, în timp ce Andreas împingea mai departe limitele schiului extrem, cea mai mediatizată realizare fiind un first descent în Denali. Dar ce i-a adus împreună? În ultimii 2 ani am citit și recitit mare parte din interviurile lor. Am revăzut edit-urile video, am descusut conturile de Instagram, paginile de Facebook. În general tot ce am putut găsi în legătură cu ei. Tocmai pentru că asocierea lor mi se părea atât de puțin probabilă, dar atât de potrivită. Atât de diferiți, dar perfect complementari.
Pentru amândoi a doua casă era în Chamonix pentru a fi mai aproape de esență. Aici s-au și cunoscut, de altfel. Vedeți, sau revedeți, The Ordinary Skier, un film în care rolul principal e al lui Seth Morrison, dar care pentru mine a fost mai mult despre JP. Seth are aura asta de erou cu puteri nelimitate din benzile desenate, indiferent că e vorba de Alaska, Portillo, sau Chamonix. JP e novicele, e cel venit să învețe și care se îndrăgostește complet de munte, de oraș și de cultura unică a locului. Andreas era deja veteran și un erou local, pentru că Chamonix nu ține prea mult la etichete și naționalități. Aici e vorba de munte și pentru asta se mută oameni din toate colțurile lumii. Între timp și Seth Morrison își petrece cea mai mare parte a iernii tot în Cham.
Înainte de a fi schiori, alpiniști, oameni de munte și tot așa, JP și Andreas au fost deschizători de drumuri., inovatori, exploratori în sensul larg al cuvântului. Dar au fost, în egală măsură, și esteți, foarte atenți la relația dintre scop și formă, de cum acțiunile lor modifică realitatea. E destul de evident la Andreas – vezi articolele de pe blogul său, care din fericire încă sunt păstrate online. Filosofia asta se aplica direct în modul în care se mișca pe munte, mai ales când cobora pe schiuri – în general o luptă pentru supraviețuire combinată cu eleganță și eficiență. Și la JP e la fel de evident – vezi ultimele edituri video cu clasicul segment din All.I.Can, vezi schiurile construite pe baza ideilor lui și impactul major în evoluția ulterioară a schiului (Salomon 1080, Armada JJ, chiar și Armada Declivity). Amândoi sunt oameni care au remodelat lumea.
Oamenii care i-au cunoscut spun că dacă drumul pe care și-l alesese Andreas era de multă vreme foarte îngust și riscant, JP era extrem de precaut în tot ce făcea legat de munte. Faptul că devenise tată cu puțin timp înainte de accident îl făcuse să fie și mai atent. Părea că împreună intră într-o nouă fază și personal eram extrem de curios să văd ce va urma din ideile și energiile lor combinate.
Voi rămâne mereu cu regretul că deși am avut câteva ocazii să îl cunosc pe JP, lucrurile nu s-au aliniat de la sine, iar mie nu mi s-a părut destul de important la momentul respectiv să fac ceva ca să le aliniez. Mă bucur că l-a cunoscut Bogdan, care a rămas cu câteva discuții foarte umane și cu câteva postere semnate și dedicate unor prieteni buni și care merită din plin să aibă pe perete așa ceva.
E păcat că doi oameni atât de semnificativi pentru schi sunt atât de puțin cunoscuți în România. Sper că articolul ăsta să mai trezească câteva întrebări care să ducă spre câteva căutări pe YouTube și Google, câteva alte articole citite și tot așa. Chiar și cei care știu mai multe sau mai puține despre ei, vor descoperi sau își vor reaminiti de doi oameni absolut minunați. Și a căror poveste continuă și acum, iată.
În iunie 2013, JP îmi răspundea unui mini-interviu, singurul pentru o publicație românească de orice fel. Articolul inițial s-a pierdut o dată cu alte câteva, dar mi se pare o ocazie bună să îl reiau mai jos. În cuvinte puține și simple, JP își expune viziunea despre munte și schi. Îl reiau fără nici o modficare, exact cum l-am primit. Recitind acum, cuvintele au cu totul alt sens și le înțeleg cu totul altfel.
1. How did the last season go?
It’s hard to say this year, I hurt my knee back in September. I had a few days on the hill when I though “Ok, here we go..” but I had to ease into it this year, there was no particular day… It was all baby steps.
2. The line of the season?
I had lots of really fun runs this year.. The last ones I remember are from last month (April 30th to May 3rd). I followed Andreas Fransson and Christof Henri around Chamonix for a couple days. those were special days. I put something together with my GoPro images so I can revisit those memories, you can check it out here.
(Notă: Editul ăsta are o încărcătură specială pentru mine, pentru că e unul din filmele cu care am adormit-o de multe ori pe Zoe. Unii părinți se uită cu copii la desene animate, noi am început cu alt gen. Pe ăsta l-am văzut împreună de multe ori și mă gândesc că dacă va ajunge să schieze sau să îi placă muntele și zăpada, JP va fi avut o contribuție.)
3. Any regrets after the last winter?
Not really, no real regrets. It’s when you make mistakes or poor decisions that you learn the best lessons. And this winter I’ve learned to pay even more attention in the mountains and to go slow. I’ve learned that I enjoy working on smaller projects and smaller crews.
4. What are your plans for the next one?
Hard to say, I guess it will be Poorboyz productions’ 20 anniversary next year so I’m sure they’ll have something planned. I could see it being something fun to work on… After filming “Theme, story or trip based” movie parts for the last few years, Maybe I should go back to filming ski porn..! I haven’t been to Japan in over 5 years and I miss it. I’d like to go but I’ve been saying that for over 5 years ! You never really know how the winter will shape up until it’s here. The most certain thing is that I’ll keep trying to spend as much time as I can in the Alps.
5. Did you learn anything new this winter?
Besides the lessons I mentioned above, I learned more about ski designs and ski testing, I learned a lot about working on bigger movie productions with bigger crews. I learned a ton about alpinism and ski mountaineering. I learned that I love walking in the mountains, that I don’t need to have the best conditions with the best ski runs to be happy. I learned that spending time in the outdoors is vital to my wellbeing.
Foto: Daniel Ronnback/ Instagram
