Schiul tinde să intre într-o zonă prohibitivă, ținând cont de costul pass-ului pe o săptămână. Scumpirea poate să nu supere pe nimeni de la un an la altul, în fond niște euro în plus înseamna o bere, două în minus, și-ți zici „ce mai contează? sunt la schi!” – iar pe asta mizează probabil și ei. Dar dacă te uiți doar 5 ani mai în spate și la sumele adăugate la costul pass-ului an de an, perspectiva nu e prea roz.
Informația brută: prețurile cresc constant
Asta rezultă din statisticile pe care le oferă cei de la where2Ski: „În fiecare an, atunci cand sunt anunțate prețurile noi, ele sunt mai mari cu 7-8 eur extrasezon/ sezon. La austrieci cu precizie matematica, iar la ceilalți cu sume similare, dar care pot ajunge uneori și la peste 10 euro. De exemplu, în Soelden un pass era 205,50 euro în 2008, 218 în 2010, iar anul ăsta e 269 de euro, cel mai scump din Austria. Asta înseamnă o creștere de 64 euro, mai bine de 30% în doar 8 ani. În Zillertal un pass era 186 de euro in 2009, iar acum e 242, deci și aici o creștere de 30% ”. În Chamonix costă 299 de euro pentru 6 zile, și, în general, cam toți se îndreaptă spre 300 de euro. În Elveția, 300 de euro e deja bătut, convertind sumele din franci ale unor stațiuni, dar Elveția a fost mereu mai cu moț. E clar că de la anul pragul psihologic va fi trecut și în Franța și ulterior și în rest. Ironic e că prețurile astea sunt cele din Elveția, de care fugeam acum câțiva ani. Practic, prețul AU de azi e CH de ieri.
Încă ceva: prețurile cresc mai repede decât rata inflației – care în toate țările astea a fost sub 1% în general în ultimii ani. Deci motivele trebuie căutate în altă parte.
Evoluția prețurilor în 5-10 ani
Ar fi interesant de făcut o proiecție în timp, pentru că hei, s-ar putea să te cam doară gândul. Pe modelul actual, Soelden de exemplu o să ajungă probabil în:
5 ani la 320 eur
10 ani la 360 eur / 6 zile
Chamonix va ajunge probabil în:
5 ani la 350 eur
10 ani la 400 eur / 6 zile
Ceea ce poate insemna prohibitiv. Sau să nu mai ieși decât, așa, un weekend. Ce faci dacă la momentul ăla ar trebui să ieși cu familia și să înmulțești totul cu 3 sau 4? Prin comparație, prețurile din România încep să nu mai pară așa mari ca în trecut.
Dar să încercăm să înțelegem și de unde vin aceste creșteri.
Motivul #1: Schimbările climatice afectează raportul dintre cerere și ofertă
Prețurile cresc în primul rând pentru că scade numărul de zile care pot fi vândute. Pe de altă parte, a crescut numărul de turiști pe zilele alea mai puține. Deci o exploatare mai intensivă a resurselor. Cererea e în creștere sau constantă, ofera e în scădere, așadar prețurile vor crește.
E o informație pe care nu am cum să o verific cum trebuie, dar sunt destul de sigur că așa e, pe fondul scăderii duratei sezonului, cel puțin în stațiunile de mică altitudine. În plus, altitudinea asta mică e din ce în ce mai mare, în sensul că e zăpadă constant doar la +2000m. Consecința e că stațiunile au fost obligate să investească masiv în instalații de zăpadă artificială și tot ce presupune asta. Totuși, deși multe stațiuni nu au probleme reale în a avea zăpadă, sau cel puțin nu atât de mari încât să fie nevoie de măriri de prețuri semnificative, ofertele tind să se alinieze.
Motivul #2: Calitatea serviciilor e mai bună decât acum 10 ani
Asistăm și la un război al cifrelor. Tot mai multe domenii caută să se plaseze tot mai sus în cifre cu cel mai mare număr de pârtii, de instalații, de tunuri de zăpadă, cu domenii legate între ele – vezi Dolomiti Superski, Mont Blanc Unlimited, Portes du Soleil – și tot mai multe caută să se măreasca și ele ca să reziste – Alpe d’Huez și Les 2 Alpes de exemplu. Asta vine la pachet cu costuri suplimentare raportat la investiții, respectiv „value for money” – îți dau mai mult, îți iau bani mai mulți.
Apoi s-a investit în transportul pe cablu pentru a reduce timpii de așteptare, în mașini de aranjat pârtiile, măsuri și echipamente anti-avalanșă, snow-park-uri și alte alternative de distracție.
Motivul #3: Modelul de business actual
Contextul mai larg ar fi că schiul merge spre industrializare din ce în ce mai evident. Asta deși ar trebui ca industra să își pună serios problema dacă modelul de business e sustenabil pe termen lung. Aici discuția e mai lungă, pentru că cele mai multe stațiuni tratează sezonul de vară cu la fel de multă atenție ca pe cel de iarnă din motive evidente, deci investițiile se amortizează altfel.
Apoi sunt mai multe puncte de vedere: impactul investiției și al dezvoltării stațiunilor asupra mediului, impactul asupra comunității locale, impactul asupra turistului. Evident că fiecare stațiune urmărește o creștere a veniturilor și a profitului pe termen mediu și lung. Asta e altă caracteristică a industriei: e un model de business care dă roade pe termen lung. Creșterile de prețuri din ultimul timp ne arată că e presiune pe recuperarea mai rapidă a investițiilor din ce în ce mai mari.
Așa că e nevoie de altă abordare pentru ca stațiuni mici ca LaGrave să mai există în următorii 5 ani. Mai multe pe subiectul ăsta aici.
Posibile soluții pentru scăderea prețului și a impactului asupra individului
Puțin probabil ca stațiunile să aibe interesul sa o faca. Sau să poată. Pentru asta dezvoltatorii din zona de schi ar trebui să reevalueze modelul de business și investițiile în contextul schimbărilor de climă și a scăderii duratei sezonului. Construirea de noi cabluri si lărgirea constantă a domeniilor merge mână în mână cu costul tot mai ridicat al zăpezii (cât îmi dă natura/căt produc artificial). E posibil să fie un carusel de neoprit, în condițiile în care concurența o ridică mereu la fileu.
Ce soluții au turiștii să scadă prețul?
Ca vânzări, modelul din US e foarte interesant. Pe lângă faptul că se unesc multe stațiuni sub un singur pass de sezon – de multe ori stațiuni aflate la multe sute de km depărtare, cele mai bune dealer-uri pentru pass-uri le găsești online, la intermediari care cumpără en-gros și vând en-detail. Și oricum, prețul e mai mare decât în Europa. Încă.
Altă variantă, mai fezabilă de data asta, e să te bagi într-un grup mai mare care are puterea să negocieze și să scadă costurile. De exemplu Snow Fest și alte produse turistice asemănătoare care scot la 345 de euro pass cu cazare, în condițiile în care passul la casă costă 245 de euro anul ăsta, iar dacă adaugi un minim de 150-200 de euro de om pentru cazare, sari de 400. Ceea ce însemnă, de fapt, o continuare a industrializării. Ironic, dacă te gândești că schiul e exact opusul, măcar în teorie.
Vânătoarea de oferte e mereu o variantă. De multe ori apar pachete oferite de hoteluri, de genul cazare + masă + pass la prețuri foarte bune. Se întâmplă în general în prima parte a lui decembrie sau ianuarie, când cererea e mai mică decât în restul sezonului.
Sunt și variante mai neconveționale: schiul de tură sau splitboarding-ul. Mai puțin dat la vale, mai mult timp de admirat peisajul. Sau să cumperi skipass-ul pe ore, fix cât vrei să te dai: azi 3 ore, mâine 4, apoi pauză și tot așa. Asta presupune să elimini orice timpi morți pe pârtie – masa, berea, pozele, etc. Vii, te dai, pleci.
E necesara apariția mai multor pachete de final de sezon, când cei de la casierie și cazările sunt dispuși mai mult ca oricând să negocieze. Schiatul în martie a intrat relativ curând in vocabularul uzual, dar este posibil să devină o constantă în următorii ani. În plus, vorbim de o industrie în care este încă mult loc pentru nivelarea prețului. Scumpirea pass-ului cu o eventuală scădere a cererii lovește în toate celelalte business-uri din jur, în primul rând în cazări. Dar doar mecanismul cerere/ofertă poate genera dealuri și asocieri mai convenabile skipass + cazare sau intermediarii de care ziceam mai sus. Aici va avea un cuvânt de spus și tehnologia – vezi Airbnb.
În fine, pentru localnici există mereu pass-ul de sezon. Nu se aplică în cazul nostru, stațiunile din România nu au așa ceva în oferta curentă. În Sinaia a existat la un moment dat un pass de sezon, posibil să mai existe și acum, dar nu era pentru oricine – era nevoie ca numele tău să fie pe o listă, să faci o cerere, să fie aprobată etc. Dar dacă ești francez, să zicem, și stai pe lângă Chamonix, un pass de iarnă e la ofertă acum la 994 Euro, prețul întreg fiind de 1731 Euro. Sau dacă ai afinități cu Saas Fee, ei fac acum o campanie destul de curajoasă, încearca securizarea a 99.999 de pass-uri de sezon pe 3 ani/ 15 ani, la prețuri de dumping.
Concluzii
Cert e că în afara unor soluții alternative, prețul schiului va ajunge foarte curând, dacă nu a ajuns deja, la limita sau în afara zonei noastre de confort. Va trebui să vedem cum refacem calculele și cât de mare e pușculița pe care va trebui să o spargem: poate va trebui să bem mai puțină bere, să servim mai mult de la supermarket (se poate mai mult de atât?) sau să renunțăm la o zi două de dat. Sau, va trebui să facem sau să obținem deal-uri mai bune, ori să ne asigurăm că în perspectivă vom face atăția bani, cât să nu ne deranjeze scumpirile. În fond, nimic nu e scump, dacă dispui de fondurile necesare.
Lista completă cu prețurile skipass-urilor pe 6 zile poate fi consultată aici.
Scriam cu ceva timp în urmă despre trendurile din schi în perioada care urmează, să zicem 2-3 ani. Dar ce se întâmplă anul ăsta, care sunt modelele care merită ceva mai multă atenție? Articolul ăsta e un fel de compilație a celor citite pe net. Nu am testat nimic, nu am pus mână pe mai nimic nou. Sunt schiuri care din descrierile producătorilor și a celor care au avut deja câteva zile pe ele par să iasă în evidență. Cu o singură excepție, e vorba de schiuri all-mountain cu înclinații mai degrabă spre off-piste, de la producători mai mici sau mai mari. Cei mici vând direct de pe site-urile lor, pe cei mari îi găsiți prin cele câteva magazine de la noi sau pe site-urile clasice (Blue Tomato, Telemark Pyrenees, etc).
Bun, ca să nu o mai lungim, iată propunerile mele în ordine lățimii.
1. Black Crows Arto
Nu am mai schiat de mulți ani un schi de pârtie, cu atât mai puțin unul de GS. Dar Arto m-a făcut să îmi pun problema că poate ar trebui. Arto e la fel de adaptabil ca Nocta, ca să vorbim tot despre Black Crows, doar că e în celălalt capăt al spectrului. Ar trebui să prind Poiana pustie, într-o zi rece de marți să zicem, cu zăpadă bună și perfect bătută. În plus, ar trebui să bag sală intensiv de pe acum ca să fiu sigur că mă ridic la nivelul cerințelor.
Dar cum ar fi? Senzația aia că ești într-o locomotivă pe șine și tocmai ai intrat cu viteză prea mare într-un viraj prea strâns și să ieși din viraj mai tare decât ai intrat. Și să cauți rapid următorul viraj ca să vezi la câte G-uri poți rezista… Un singur amendament: sănătatea ligamentelor genunchilor nu ar trebui să fie prima prioritate. Și oricum, nu ai cum să bagi prea multă sală, e aproape noiembrie.
2. Nordica Enforcer 93
În mod normal aș fi mers către varianta mai lată, de 100mm, dar din ce se aude, Enforcer 93 e un schi mai țeapăn și asta îl face extrem de interesant. Ca în cazul multor modele din listă, și aici vorbim de 2 straturi de titanal. L-aș lua fix ca un schi de toată ziua, de dat pe oriunde și oricând, mai puțin în zilele alea când știi că ai nevoie de ceva lat.
Sunt destul de sigur că varianta de 193 e de bază atât pe pârtie, cât și pe un Carp dat rapid. De fapt cred că ăsta e cuvântul de ordine: rapid.
3. Salomon MTN Explore 95
MTN Explore 95 e schiul de tură al lui Mike D. Acel Mike D, da, care cu vârsta a început să practice destul de des tură, după cum se vede și în seria Salomon TV. Ca să fiu sincer, e prima dată când mă gândesc la un set-up complet Salomon: schiurile astea, clăparul MTN Lab și legăturile MTN low-tech. Mai mult din cauza clăparilor. În orice caz, iau în calcul un schi mai de touring decât ce am acum – Armada Invictus 108 Ti, care e foarte tare doar că greutatea nu prea îl recomandă pentru touring. Iar Salomonul ăsta nou pare să bifeze multe puncte: lățime bună, lungime ok – chiar dacă aș prefera mai lung de 184, greutate foarte bună – undeva pe la 1600 de grame. În plus e mai țeapăn, în special pe zona mediană și coadă.
4. Armada ARV 96
ARV a fost unul dintre schiurile care mi-au plăcut cel mai mult din gama Armada. Asta până acum 2-3 ani când au încercat să îl facă mai potrivit pentru piața europeană și l-au dotat cu două plăci de titanal. Rezultatul nu a fost rău deloc, dar spiritul lui ARV e altul.
Din fericire, cei de la Armada s-au prins și așa a apărut linia Invictus. Iar de anul ăsta ARV revine la conceptul inițial: schiul cu care te poți distra oriunde, oricând. Ca să fie siguri că oricine își găsește ARV-ul potrivit, există 3 lățimi: 86, 96 și 106mm. În mod normal aș alege 106, dar ceva îmi spune că 96 s-ar putea să fie mai bun pentru un schi pe care îl vrei lejer. În orice caz, când mă gândesc că iarna asta e posibil să schiez destul de des cu un copil în rucsac sau, în anii care urmează, cu un copil pe lângă mine, la schiul ăsta mă gândesc.
5. Dynastar Pro Rider
Cu câteva săptămâni înainte ca Dynastar și Aurelien Ducroz să anunțe că nu vor mai continua parteneriatul, au apărut informațiile oficiale despre acest model. Se știa din primăvară de existența lui, dar abia acum în toamnă s-a făcut complet lumină. Deci, care să fie cel mai radical schi al acestui sezon? Nu cred că greșesc dacă pun în capul listei noul Dynastar Pro Rider, deși nu îmi dau seama cât e de nou. Din meniu: o singură dimensiune disponibilă (192cm), legăturile se montează la -13cm (!!!), iar schiul cântărește 2,6 kg. Rocker? Nu chiar: 5 mm de camber old-school. Se cere asortat cu Look Pivot 18 și Lange XT 130.
Pe schiul ăsta scrie “back to the future”, oriunde în perioada 2000-2005. Salutăm și grafica corespunzătoare, care se regăsește și în gama de race. Căci, ce e Pro Rider dacă nu un schi de race pe Bec de Rosses? Dacă mă uit bine la lista, e modelul care mi s-ar părea cel mai potrivit pentru un schior de big-mountain în România. Doar să fie sigur că e schior, căci schiul ăsta nu va ierta pe nimeni.
Acum mă scuzați, am de făcut 100 de flotări numai pentru că m-am gândit la Pro Rider.
6. Down Showdown 105
Ai zice că 105 e lățimea cea mai populară, evident după 108, când vine vorba de all-mountain-uri serioase. Dar ce e complet unic în cazul lui Showdown 105 e lungimea: 202 cm. Și atât. Douâ straturi de titanal și doar 30 de perechi disponibile. Exclusivist e puțin spus. Nu știu să mai fie vreun schi de +2m pe piață în momentul ăsta. Iar prețul nu e deloc stratosferic – 650E cu comandă direct pe site-ul lor.
Down e un prodcător mic, european, care se mișcă foarte bine de ceva ani și feedback-urile pe care le au schiurile lor sunt excelente. În plus au un serviciu de client-service/ post-vânzare/ garanție prompt și rapid. Merită puțină atenție și celelalte modele.
7. Forest Lotor
Iată un schi cel puțin interesant de la un producător la fel de interesant. Forest sunt doi frați ingineri școliți bine și un art-director. Da, într-o perioadă de incertitudine economică și cu ierni din ce în ce mai slabe, băieții ăștia au decis să investească niște bani, timp și energie în schiuri. Cam atât de încrezători sunt în ce fac.
Schiurile sunt proiectate în Slovacia și construite în Cehia. Toată gama lor arată senzațional și, pe hârtie cel puțin, par să fie ce trebuie. Fiecare schi poate avea coada dreaptă, twin-tail, swallow-tail sau alpin (decupată pentru pieile de focă). Lotor e altfel. Lotor e un schi asimetric. Un concept nu neapărat nou și nu neapărat unic – vezi K2 Marksman, Lib Tech MegaPow, câteva modele de carving la Elan. Dar Lotor e, din nou zic, altfel. Pentru că ai 2 perechi de schiuri într-una. Le poți folosi pentru freeride – contact pe o lungime mai mare, viraje largi, viteză mare, sau pentru backcountry – contact pe o lungime mai mică, deși mai manevrabil și mai rapid în reacții. Sau cel puțin așa zic oamenii ăștia pe site. Vine chiar și cu coada “alpine”, dar numai pe pre-comandă. Clar aș testa oricând un Lotor de 187. Și orice alt model Forest.
8. Blizzard Cochise
Nu e tocmai o noutate, dar Cochise e unul din reperele în categoria asta. Nu e chiar ușor de schiat, e mai degrabă greu în actualul peisaj, dar e cât se poate de stabil și inspiră încredere indiferent de cum e zăpada sau terenul.
La un moment dat era semi-identic cu Voelkl Mantra, dar lucrurile nu mai stau deloc așa. Azi Mantra e un schi care încearcă să ajute convingă cât mai mulți schiori că e relativ ușor să schieze în offpiste. Cochise a ales alt drum – a evoluat către un all-mountain care recompensează schiorul tehnic și agresiv.
9. Whitedot R.108 Carbonlite
Whitedot sunt niște englezi care s-au apucat de treaba asta acum vreo 10 ani. Genul de englezi care sunt de găsit mai des în Chamonix, decât în Leeds unde le e sediul. Schiurile sunt fabricate în Europa, cel mai probabil în fabrici ale producătorilor mari. Au o construcție încântătoare, cu sidewall cap-coadă și o senzație generală de lucru foarte solid. Fred Syversen a făcut brandul celebru când cu “săritura” de 107 metri căreia i-a supraviețuit.
R.108 este, conform site-ului oficial, cel mai adaptabil model al lor. Iar în versiunea de 195 cm e un schi unic, căci nu știu să existe vreun schi de tură de dimensiunea asta. Cumva reușește să stea sub 2 kg, ceea ce iarăși sună foarte bine. Versiunea normală are 2,3 kg, deci oricum un schi destul de ușor pentru lugimea asta. Carbonlite pare că ar face echipă bună cu un Marker KingPin sau un Beast 14.
Ah, aruncați o privire și la ce le-a mai rămas din anii trecuți. S-ar putea să găsiți niște schiuri excelent lucrate la preț de Decathlon.
10. Voelkl Confession
Salutați-l pe înlocuitorul lui Shiro. Doar că nu e un continuator, ci un schi complet diferit, deși doar cu 2mm mai îngust. Dacă Shiro era un reverse camber foarte specializat pentru powder, Confession are o construcție mai clasică, cu ceva camber în zona mediană și coadă dreaptă. E un schi direcțional care, ce-i drept, va prefera zăpada mare dar cei care l-au testat spun că e mult mai adaptabil decât te lasă să crezi dimensiunile. Și că ar trebui privit ca un big-mountain charger. Alegerea lui Ian McIntosh și a lui Sam Smoothy, deci lucrurile tind să fie destul de clare. Nu m-aș lăsa intimidat, însă, și l-aș încerca într-o zi bună la Bâlea.
Asta e lista. sunt 10 schiuri care sunt interesante din punctul meu de vedere, deci alegerea a fost foarte subiectivă. Mi-ar plăcea foarte mult să știu ce modele vă interesează pe voi.
Sursă foto cover: Armada Skis. Celelalte imagini sunt de pe site-urile respectivilor producători.
Nu mai e tocmai o noutate că Seth Morrison nu mai e pe K2, am scris deja dar reiau puțin. Asta după ce se cam indentifica cu imaginea și istoria modernă a brandului. La puțin timp după, au apărut știri și mai alarmante despre K2 care, împreună cu Volkl, Marker, Line, Ride și alte câteva branduri sunt parte din același fond de investiții. Între timp, apele s-au mai liniștit cu un comunicat oficial de presă care zice că totul e bine, dar tot e un nor care plutește pe-acolo. Pe de altă parte, la anunțul lui Seth de pe Twitter câteva branduri i-au făcut public oferte: Moment, Dynafit, ON3P, Armada, Wagner, Whitedot.
Altă veste: Marka Abma e pe Black Crows. Nu știu să îl fi văzut vreodată pe altceva decât pe Salomon. E foarte tare gașca de punkiști și punkiste care s-a format la Black Crows, cu Julien Regnier, Nathan Wallace, Marja Persson și, evident, bătrânul însuși, Bruno Compagnet.
Din 2003 Abma e nelipsit din filmele MSP și apărea constant și în seria Salomon Freeski TV. E genul ăla de schior care te face să iubești și să urăști filmele de schi în care toți dau dropuri imense în powder și mai imens. Vine pe traseul clasic în SUA: mogul, parc, backcountry. Cât a fost în echipa Salomon a contribuit destul de mult la dezvoltarea modelului Shogun, un all-mountain foarte civilizat și apreciat la vremea lui. Asta cumva în ciuda faptului că în toate filmele apărea cu ce era mai lat din gamă. Va fi, deci, interesant de urmărit ce impact va avea în viitorul apropiat. Apropo, și Seth s-ar integra destul de bine în peisaj, iar Anima pare un schi pe gustul lui.
În fine, cea mai recentă e afacere 100% europeană. Aurelien Ducroz, omul care a fost imaginea Dynastar timp de 12 ani, e de câteva zile rider Movement. E aproape ironic că Ducroz și Dynastar au anunțat încetarea colaborării la numai câteva zile după ce apăruseră primele imagini și informații oficiale cu noul Pro Rider, practic modelul pe care Ducroz l-a făcut celebru și invers, din moment ce împreună au câștigat 2 titluri de FWT. Iată cum Ion Trandafir și Ducroz sunt din nou colegi.
Ducroz, de când nu a mai concurat în FWT, s-a apucat de sailing și a început să filmeze în Chamonix. Seria Cham Lines ar trebui să intre în sezonul 4. Sper, cel puțin.
PS: Reine Barkered și Jackie Paaso s-au căsătorit. Să vezi ce copii fac ăștia doi.
29 septembrie 2014 a început ca orice altă dimineață de duminică. M-am trezit și am ieșit încet din pat ca să nu o trezesc pe Zoe – lucru destul de nou pe vremea aia, din moment ce încă nu împlinise o lună, apoi le-am pus boabe câinilor și mi-am scos telefonul de la încărcat. M-am așezat pe canapea și am început să mă uit la pozele noi de pe Instagram, încercând să mă dezmeticesc, dar fără să îmi doresc neapărat. A durat foarte puțin amorțeala asta, în câteva secunde aflam că JP Auclair și Andreas Fransson fuseseră victimele unei avlanșe undeva în munții San Lorenzo, la granița dintre Chile și Atgentina. Bjarne Salen, aflat pe un versant opus, a fost martorul incidentului fără să poată face ceva. Deși inițial toată lumea spera că poate au avut o șansă de a supraviețui, în următoarele ore a fost confirmat scenariul cel mai negru. Corpurile celor doi nu au fost niciodată recuperate.
În timpul scurs de atunci, legendele lui JP și Andreas a crescut cu fiecare zi. La 2 ani de la moartea lor probabil că sunt mai cunoscuți și mai influenți decât vreodată înainte. Lui JP i-a fost recunoscut și în afara comunității de schiori ultra-pasionați meritul de a fi contribuit major la producerea primului schi twin-tip și tot pionieratul în zona de freestyle. Iar lui Andreas, pe lângă numărul mare de culoare și fețe schiate în premieră, modul unic în care vedea și relaționa cu muntele, pericolul și viața.
Erau în Chile pentru un proiect video care trebuia să fie filmat de Salen, sub numele Apogee. Tot ce a mai ieșit a fost un in memoriam din care ne putem face doar o idee despre ce am fi ptut vedea.
La începuturile carierelor lor făceau lucruri complet diferite. JP era unul din cei mai inovativi oameni din snow-park-uri, în timp ce Andreas împingea mai departe limitele schiului extrem, cea mai mediatizată realizare fiind un first descent în Denali. Dar ce i-a adus împreună? În ultimii 2 ani am citit și recitit mare parte din interviurile lor. Am revăzut edit-urile video, am descusut conturile de Instagram, paginile de Facebook. În general tot ce am putut găsi în legătură cu ei. Tocmai pentru că asocierea lor mi se părea atât de puțin probabilă, dar atât de potrivită. Atât de diferiți, dar perfect complementari.
Pentru amândoi a doua casă era în Chamonix pentru a fi mai aproape de esență. Aici s-au și cunoscut, de altfel. Vedeți, sau revedeți, The Ordinary Skier, un film în care rolul principal e al lui Seth Morrison, dar care pentru mine a fost mai mult despre JP. Seth are aura asta de erou cu puteri nelimitate din benzile desenate, indiferent că e vorba de Alaska, Portillo, sau Chamonix. JP e novicele, e cel venit să învețe și care se îndrăgostește complet de munte, de oraș și de cultura unică a locului. Andreas era deja veteran și un erou local, pentru că Chamonix nu ține prea mult la etichete și naționalități. Aici e vorba de munte și pentru asta se mută oameni din toate colțurile lumii. Între timp și Seth Morrison își petrece cea mai mare parte a iernii tot în Cham.
Înainte de a fi schiori, alpiniști, oameni de munte și tot așa, JP și Andreas au fost deschizători de drumuri., inovatori, exploratori în sensul larg al cuvântului. Dar au fost, în egală măsură, și esteți, foarte atenți la relația dintre scop și formă, de cum acțiunile lor modifică realitatea. E destul de evident la Andreas – vezi articolele de pe blogul său, care din fericire încă sunt păstrate online. Filosofia asta se aplica direct în modul în care se mișca pe munte, mai ales când cobora pe schiuri – în general o luptă pentru supraviețuire combinată cu eleganță și eficiență. Și la JP e la fel de evident – vezi ultimele edituri video cu clasicul segment din All.I.Can, vezi schiurile construite pe baza ideilor lui și impactul major în evoluția ulterioară a schiului (Salomon 1080, Armada JJ, chiar și Armada Declivity). Amândoi sunt oameni care au remodelat lumea.
Oamenii care i-au cunoscut spun că dacă drumul pe care și-l alesese Andreas era de multă vreme foarte îngust și riscant, JP era extrem de precaut în tot ce făcea legat de munte. Faptul că devenise tată cu puțin timp înainte de accident îl făcuse să fie și mai atent. Părea că împreună intră într-o nouă fază și personal eram extrem de curios să văd ce va urma din ideile și energiile lor combinate.
Voi rămâne mereu cu regretul că deși am avut câteva ocazii să îl cunosc pe JP, lucrurile nu s-au aliniat de la sine, iar mie nu mi s-a părut destul de important la momentul respectiv să fac ceva ca să le aliniez. Mă bucur că l-a cunoscut Bogdan, care a rămas cu câteva discuții foarte umane și cu câteva postere semnate și dedicate unor prieteni buni și care merită din plin să aibă pe perete așa ceva.
E păcat că doi oameni atât de semnificativi pentru schi sunt atât de puțin cunoscuți în România. Sper că articolul ăsta să mai trezească câteva întrebări care să ducă spre câteva căutări pe YouTube și Google, câteva alte articole citite și tot așa. Chiar și cei care știu mai multe sau mai puține despre ei, vor descoperi sau își vor reaminiti de doi oameni absolut minunați. Și a căror poveste continuă și acum, iată.
În iunie 2013, JP îmi răspundea unui mini-interviu, singurul pentru o publicație românească de orice fel. Articolul inițial s-a pierdut o dată cu alte câteva, dar mi se pare o ocazie bună să îl reiau mai jos. În cuvinte puține și simple, JP își expune viziunea despre munte și schi. Îl reiau fără nici o modficare, exact cum l-am primit. Recitind acum, cuvintele au cu totul alt sens și le înțeleg cu totul altfel.
1. How did the last season go?
It’s hard to say this year, I hurt my knee back in September. I had a few days on the hill when I though “Ok, here we go..” but I had to ease into it this year, there was no particular day… It was all baby steps.
2. The line of the season?
I had lots of really fun runs this year.. The last ones I remember are from last month (April 30th to May 3rd). I followed Andreas Fransson and Christof Henri around Chamonix for a couple days. those were special days. I put something together with my GoPro images so I can revisit those memories, you can check it out here.
(Notă: Editul ăsta are o încărcătură specială pentru mine, pentru că e unul din filmele cu care am adormit-o de multe ori pe Zoe. Unii părinți se uită cu copii la desene animate, noi am început cu alt gen. Pe ăsta l-am văzut împreună de multe ori și mă gândesc că dacă va ajunge să schieze sau să îi placă muntele și zăpada, JP va fi avut o contribuție.)
3. Any regrets after the last winter?
Not really, no real regrets. It’s when you make mistakes or poor decisions that you learn the best lessons. And this winter I’ve learned to pay even more attention in the mountains and to go slow. I’ve learned that I enjoy working on smaller projects and smaller crews.
4. What are your plans for the next one?
Hard to say, I guess it will be Poorboyz productions’ 20 anniversary next year so I’m sure they’ll have something planned. I could see it being something fun to work on… After filming “Theme, story or trip based” movie parts for the last few years, Maybe I should go back to filming ski porn..! I haven’t been to Japan in over 5 years and I miss it. I’d like to go but I’ve been saying that for over 5 years ! You never really know how the winter will shape up until it’s here. The most certain thing is that I’ll keep trying to spend as much time as I can in the Alps.
5. Did you learn anything new this winter?
Besides the lessons I mentioned above, I learned more about ski designs and ski testing, I learned a lot about working on bigger movie productions with bigger crews. I learned a ton about alpinism and ski mountaineering. I learned that I love walking in the mountains, that I don’t need to have the best conditions with the best ski runs to be happy. I learned that spending time in the outdoors is vital to my wellbeing.
Radu Solo e schior, alpinist, fotograf, un om interesant la modul general. E și un tip care se plimbă mult, unul din avantajele de a avea un job în care îți faci singur programul. Nu e întâmplător, deci, că Radu semnează articole super informate despre destinații mai mult sau mai puțin exotice. Apropo, dacă aveți nevoie de un dentist în Cluj, tocmai ce v-am prezentat omul care vă rezolvă.
Iarna trecută a ajuns în Japonia și cum am văzut vestea pe Facebook, l-am rugat să îmi spună cât mai pe larg cum a fost. Evident, sunt direct interesat de toate informațiile care au legătură cu un trip în Japow. Zilele trecute, Radu mi-a trimis un text lung, pe care l-am citit urgent. La final, eram pe Momondo uitându-mă după prețuri de bilete de avion. Textul e mai jos, cu minime intervenții din partea mea. Textul lui Radu a fost pubicat și de Skivirus, în varianta sa originală.
Îmi aduc și acum aminte primul contact cu zapada mare, adâncă, cu schiatul în afara pârtiei. Am știut din prima clipă ca ăsta este stilul de schi care mă caracterizează; știam că de acum în toate iernile ce vor urma voi căuta zapadă proaspăt căzută peste tot. Am avut ierni excepționale atât în țară cât și prin Europa, zile pe care nu le voi uita niciodată. Dar continuam să visez la ceva ce parcă părea interzis: Alaska, B.C, Japonia. Nu știam nimic despre zonele astea, nimic mai mult decât știm toți cei pasionați de prin filme și reviste. Știam că în aceste părți zăpezile sunt infinite, ninge fără oprire, zăpada e uscată și nu are deloc greutat. Da, asta auzim cu toții. Din toate destinațiile de schi din afara Europei, una m-a fascinat în mod special – Japonia. Nu m-am documentat niciodată despre vreo zonă, să încerc să fac un plan de bătaie; mi se părea, tot din auzite, prohibitiv pentru noi și eram convins că orice încercare de a organiza ceva în zonă ar fi sortită eșecului. Nu am încetat însă niciodată să-mi doresc și să visez. Anul trecut, ca din senin, bunul meu prieten Pino (Ionuț Pintican) a venit abrupt și direct cu propunerea: “Mergem la ski in Japonia? Dacă nu acum, atunci când? Cât să mai așteptăm?”. La sfârșitul serii deja eram 6 care ne exprimaserăm intenția de a merge. Habar nu aveam în ce ne băgăm. Nu știam nimic. După alte câteva zile eram 12 persoane cu biletele cumpărate, pentru ca în final să fim prezenți în aeroport 16 persoane cu direcția Tokyo.
Pe aceasta cale doresc să-i mulțumesc lui Pino. Fără inițiativa și implicarea ta totală în organizare, articolul ăsta și amintirile noastre nu ar fi existat! Incă o data, merci ;)!
În rândurile de mai jos voi încerca să fac un soi de ghid practic pentru riderul ce merge prima oară la schi în Japonia. Nu va semăna cu descrierea unei ture la schi cu prietenii – nu vreau să plictisesc pe nimeni, îmi doresc să ofer o informație de calitate, concisă și la subiect, așa cum am obișnuit în articolele precedente redactate de către mine.
Primul lucru și cel mai important este să te decizi ce dorești să faci în Japonia. Este o țară uriașa cu o cultură diferită, cu orașe ingrozitor de aglomerate și zone de o frumusețe aparte, nu intru în detalii, găsiți pe net “n” descrieri. Doriti doar schi, sau schi și vizitat? Este foarte important să vă decideți ce și cum pentru a ști din timp cum vă pregătiți bagajele. Dacă e vorba doar de schi, vă recomand să împachetați totul într-un troller mare de schi/ snowboard. Grijă la greutate – variază de la companie la companie. Daca doriti să și vizitați, folosiți un troller normal sau un rucsac/ haulbag pentru haine plus o husă normală strict pentru echipament (schiuri sau plăci, boots sau clăpari bețe, etc). În felul ăsta veți putea lăsa în aeroport troller-ul cu echipamentul sportiv pe care oricum nu ați folosi-o în perioada de vizitat (voi reveni mai jos cu explicațiile).
Buget
Nu voi putea vorbi despre un buget necesar doar pentru partea de ski; noi am facut o combinație de schi și plimbat și vizitat, cu pondere egală. Totuși, sunt ferm convins că și dacă am fi stat integral la schi, suma de bani era exact aceeași. Așadar, ca să sar direct la cifre, fără suma de 2.500 Euro de persoană pentru 14 zile, nu are rost să vă faceți vreun plan cu Japonia. Iar ca să iesiți în această sumă, trebuie să vă ocupați singuri de absolut toate aspectele excursiei. Nu disperați, nu trebuie să achitați această sumă de bani pe loc. Pregătirea unei ieșiri de o asemenea anvergură începe cu câteva luni înainte, iar plățile pentru diverse servicii se fac eșalonat. La noi au fost 5 luni. Simt că e nevoie să fac o precizare acum, în mijlocul articolului: rândurile de aici nu se adresează celor care și-ar permite să meargă printr-o agenție de tursim cu ceva pachet exclusivist, ci strict celor care au resurse financiare limitate și doresc să-și alcătuiască ieșirea de la zero pe cont propriu.
Biletul de avion
E cel mai important 🙂 După ce l-ați achizitionat, și numai după aceea, vă puteți ocupa de celelalte probleme. Cele mai bune motoare de căutare sunt Skyscanner și Momondo. Ca să vă scutesc de prea multe căutări inutile, cele mai bune conexiuni, cu număr minim de escale și cu companie de zbor premium (Turkish Airlines) sunt fie Budapesta – Istanbul – Tokyo, fie București – Istanbul – Tokyo. Prețul unui bilet dus-întors diferă de momentul în care este achiziționat și variază între 450-550 Euro. Nu uitați de transferul cu microbuz sau mașina personală la aeroportul din Budapesta sau București. Evident există și alte variante de a junge in Japonia (Tokyo, Osaka, Sapporo etc.), dar nici una mai ieftină decât cele enumerate și cu mai puțin de 2 escale. Nu știu politica altor companii aeriene, dar la Turkish Airlines, în prețul biletului sunt incluse un bagaj mic de mana (poate fi rucsacul de schi sau airbag-ul pe care îl luați cu voi în avion; da, la Turkish puteți lua rucsacul cu airbag, nu sunt probleme) + un bagaj mare de cală (troller, haul bag sau rucsac) + un bagaj supradimensionat pentru echipament de schi (husă sau troller schi).
Momondo dă și varianta București – Sapporo. 2 escale, la Munchen și Tokyo, combinația de Lufthansa cu ANA, la prețul de 746 Euro. Totuși, nu e foarte clar ce se întâmplă cu bagajul mare pentru schiuri, toate celelalte sunt incluse. Cu alte cuvinte, căutați și alte variante de zbor, posibil să aveți surprize plăcute.
Înainte de a părăsi aeroportul
Nu mergeți cu bani pe card la voi. Foarte puțini comercianți acceptă plata cu card în Japonia. Și dacă acceptă, comisionul e de 3% pentru fiecare plată. Pentru retragere de numerar comisionul este de 5%. Moneda folosita este yenul (JPY). Conversia cel mai ușor de reținut e 100 JPY= 1 USD. De aici, e foarte simplu de calculat orice. Cea mai bună rată de schimb valutar am întâlnit-o în aeroportul din Tokyo, identic cu cea din România. Recomand să vă schimbați acolo toți banii fără griji, s-ar putea să fie problematic dacă ramâneți în Hokkaido fără yeni. E nevoie de mașină ca să ajungi la o bancă, iar banca e deschisă doar ziua când tu ești la ski.
Primul lucru după ce ați aterizat în Tokyo și după ce v-ați schimbat toți banii este să căutați un automat cu cartele SIM pentru accesul la internet. Sunt zeci de asemena automate și foarte multe birouri cu angajați care vând asemnea dispozitive. Evitați birourile cu angajați, nu vorbește nimeni engleză și nu vor înțelege ce vreți. La automat există instrucțiuni în engleză. Ai nevoie doar de un smartphone și să știi ce tip de cartelă folosește. Îți alegi apoi perioada (1 zi, 7, 10, 15 sau 30), tipul de SIM (normal, mini sau micro), introduci banii și primești SIM-ul cu instrucțiunile. Pentru 15 zile costul este de 2000 JPY. Beneficiezi de un trafic de 200MB/ zi la viteză maximă, apoi viteza se reduce semnificativ. Practic, fiecare dintre noi și-a luat așa ceva și am putut comunica lejer pe Whatsapp oricând pe toată durata șederii.
Fac o paranteză pentru a preciza că în Japonia absolut peste tot există automate pentru orice… absolut orice. Iar de multe ori lângă automate sau în mai toate alimentarele există cuptoare cu microunde pentru a-ți putea pregăti orice tip de mâncare semipreparata serivte de automate. Prețurile la automate sau prin supermarketuri sunt identice cu cele practicate prin Europa.
De la Tokyo la Hokkaido
Bun, v-ați luat biletul de avion până la Tokyo. E momentul să vă ganditi unde vreti sa schiati. În conditiile în care urmează să vă împărțiți ieșirea în schi și vizitat, chiar dacă cu ponderi diferite, recomand ca partea de ski să fie prima. Principalul motiv e că ulterior puteți scăpa de echipamentul de schi și să vă bucurați de partea de vizitat fără să cărați niste obiecte pe care nu le folosiți.
Pe întreg teritoriul Japoniei există un număr uriaș de stațiuni de ski. Peste 500, conform Wikipedia. Munții cei mai înalți, cu altitudini de peste 3000 m, se găsesc pe insula principală, în vecinătatea binecunoscutei localități Nagano, unde în 1998 avea loc Olimpiada de iarna. Remember Hermann Maier. Mai sunt denumiți și Alpii japonezi. Faini, înalți, draguți, însă ceea ce căutați voi se află mai la nord.
Insula Hokkaido. Aici este teritoriul absolut al zăpezilor nesfârșite. Cu o medie anulă de 16 m de zăpadă, acumulări zilnice de 30-40 cm, temperaturi constante în jurul valorii de -15 grade Celsius și vânt ce atinge la rafală 60 km/h, Hokkaido este paradisul oricărui împătimit de powder. Insula Hokkaido este primul punct terestru de care se lovesc furtunile plecate din Siberia. Practic, aici se dezlănțuie “iadul” în mod constant. Cât timp am stat pe insulă (o săptămână) nu a existat nici macar o zi fără precipitații – 5 zile de zăpadă, 2 de ploaie.
Cel mai cunoscut oraș din Hokkaido este Sapporo. Spre aeroportul acestui oraș va trebui să vă îndreptați atenția pentru un zbor local din Tokyo. Există mai multe companii de tip low cost care operează această rută, cea mai cunoscută și bine cotată fiind ANA. Și pentru acest zbor recomand folosirea motoarelor de căutare menționate mai sus. Prețul unui bilet dus-întors cu bagaj cală și echipament sportiv se ridică undeva la 200 de Euro.
Cea mai cunoscută stațiune de schi din Hokkaido este de departe Niseko. Este prima statiune de schi deschisă aici. A fost creată de la zero de elvețieni prin anii ‘60-‘70; de altfel stațiunea este înfrățită cu St. Moritz. În jurul acestei stațiuni există multe alte stațiuni accesibile doar cu mașina, iar cea mai renumită e Rusutsu, la 40 km distanță și se poate ajunge și cu un skibus pentru suma modică de 5000 JPY (50 USD) iar cea mai îndragită, Moiwa, se află la doar 2 km (acces “per pedes”). În continuare voi detalia mai multe aspecte legate de stațiunile mai sus menționate și ce presupune șederea în Hokkaido din toate punctele de vedere.
Hokkaido, Sapporo, Niseko & co
Odată ajunși în aeroportul din Sapporo veți avea nevoie de un microbuz de transfer (rezervat obligatoriu în prealabil dus-întors) pâna în Niseko la ușa gazdei de acolo. Prețul mediu pentru acest serviciu este de aproximativ 80 Euro (dus întors/ persoană). Noi am folosit Skybus. Durează cam 2h1/2 să ajungi de la aeroport la cazare. Planificati-vă ieșirea în așa fel încât în prima zi în Niseko să vă odihniți – o să fiți terminați după aproape 40 de ore de zburat și așteptat și ar fi păcat să adormiți prin ceva telescaun.
Practic sunt 4 mari stațiuni care converg în vârf : Annupuri, Niseko Village, Grand Hirafu și Hanazono. Cea mai cunoscută și îndragită este Annupuri. Cea mai aglomearată Grand Hirafu. La 2 km de Annupuri se află Moiwa, o stațiune foarte mică dar extrem de apreciată de cunoscători. La 40 km se află Rusutsu, altă stațiune extrem de interesantă.
Cazarea
Cea mai delicată problemă în zonă este cazarea. În Hokkaido, intimitatea se plătește scump. O cameră dublă este la prețuri ridicol de mari; majoritatea facilităților nici nu oferă asemena camere. În bugetul tău de cititor al acestui articol există un singur tip de cazare: la “grămadă”. Nu vă panicați, camerele dispun de 4, 6, 8 locuri de dormit pe saltele tipic japoneze – da, o să dormiți pe jos, însă garantez că este foarte confortabil. Prețul minim de persoana la care puteți spera să gasiți cazare este în jurul sumei de 40-50 Euro/ noapte (și asta în nici un caz în luna ianuarie, prețuri duble, cea mai scumpă lună). Perioada optimă de mers, din punct de vedere al zăpezii, este luna ianuarie care se mai numește în zonă și Japanuary. Este însă prohibitvă din punct de vedere al prețurilor. Cel mai ok e să vă orientați spre luna februarie. Sezonul trecut, cea mai mare cădere de zăpada în 24 ore (+80 cm) a fost înregistrată în februarie, așa că nu vă împacientați. Da, am prins acea zi. Site-urile de bază pentru cautarea cazărilor sunt Airbnb. Booking, Agoda, NisekoAccommodation, Niseko.cc, dar vă pot veni de ajutor și Powderhounds sau Tripadvisor.
Toate cazările ofera micul dejun inclus în pret. De asemena, majoritatea oferă și trasnportul vostru spre baza pârtiilor (cel mai apropiat lift de cazare) la ora 08:30 și preluarea la ora 16:00.
Transport în zonă
Transportul, odată ajunși la Niseko, este următoarea problemă. Fără o mașină la dispoziție trasnportul este extrem de dificil. Am vorbit mai sus de faptul că unele puncte de cazare își transportă turiștii la și de la pârtie, dar acest lucru se face numai la anumite ore. Dacă unii vor să vină mai rapid sau mai târziu, o vor face pe jos. În afară de Moiwa și/ sau Rusutsu, nu veți putea vizita alte zone în lipsa unei mașini închiriate. Puteți închiria mașină de la aeroportul din Sapporo și chiar recomand acest lucru. Prețul este destul de mare, noi nu am închiriat dar prețul se învârte pe la 70 USD pe zi. De asemena este abolut obligatoriu să dețineți permis de conducere internațional; fără așa ceva nu veți putea închiria nimic. Atenție mare, se conduce pe partea stângă, drumurile sunt mereu acoperite de un strat consitent de zăpadă, albe complet, și viscolește foarte puternic tot timpul. Accidentele minore sunt frecvente.
Mâncare
Pentru aprovizionare există supermarketuri în diverse zone, foarte bine aprovizionate, dar accesibile strict cu mașina. Se organizează de la cazare “excursii” la supermarket la cerere. Restaurante: foarte multe, foarte elitiste și extravagante, îngrozitor de scumpe. 3 cu stele Michelin, pentru schiorii mai gourmet.
Este strict interzis să introduceți în Japonia orice formă de aliment sau băutură din afară. Ar fi bine să vă informați dinainte ce mănâncă japonezii. Unii dintre noi au reușit miraculos să introducă cantitați însemnate de pâine, salam, ceapă, slănină, cârnați, brânză, conserve și câteva sticle de țuică. Cred că inocența și naivitatea de pe fețele noastre ne-au făcut să nu părem dubioși în fața vameșilor.
Ce pueți cumpăra din Niseko? Orice produs semipreparat la care v-ați putea gândi: pizza, lasagna, paste, mâncăruri cu orez, carne, legume și/sau alte produse gen lapte, cereale, iaurt, dulciuri, pâine (doar american toast), unt de arahide, nutella, sucuri etc. Nu sunt mezeluri de nici un fel. Repet, micul dejun îl aveți asigurat, apoi o masă consistentă o puteți servi la unul din restaurantele de pe pârtie, iar seara mai puteți băga ceva la microunde.
Cum ne echipăm?
Temperatura medie în Niseko este în jur de -15°, vântul bate constant cu 40-60 km/h, ninsoare viscolită. Temperaturile pot însă să scadă sau să crească în câteva ore cu 10-15 grade. Așa că vă puteți aștepta și la temperaturi ridicate, pozitive, dar și la ger (-30°). Sistemul de layering e cel mai potrivit. Am să detaliez mai jos felul în care mă îmbrăcam pentru condiții de vreme bună sau pentru vreme capricioasă.
Recomand să aveți două rânduri de echipament la voi. În zilele în care se anunțau precipitații, însă temperaturile nu erau foarte coborâte (0°/ -8°) am folosit geacă și pantaloni Gore Tex XCR fără căptușeală, peste un strat thermal (picioare și bust) și o bluză Polartec (bust). În zilele geroase cu viscol și precipitații am folosit același strat thermal de bază (picioare și bust), bluza Polartec, iar la exterior pantaloni impermeabili cu captuseala primaloft și jachetă Gore Tex Windstopper cu captuseală Primaloft. Evident, masca de ski este indispensabilă!!! Manușile folosite au fost unele normale cu umplutura sintetica și design cu 3 degete. Ochelarii de ski: recomand să folosiți ochelari cu lentilă galbenă; nu portocalie sau maro, galbenă! Cea mai bună alegere pentru când lumina este slabă sau este ceață. De asemenea ar fi ideal să aveți și o pereche de ochelari de schi cu lentilă transparentă pentru nocturnă. Merge și cu altceva, dar e ideal sa fie fără culoare.
Că veni vorba, schiatul pe nocturna în Niseko e ceva unic in lume. Stâlpii de iluminat au cam aceeași putere ca cei de pe stadioanele de fotbal și sunt montați chiar și prin pădure. Nimic nu se compară cu niște ture nocturne prin zăpadă de juma’ de metru și cu vizibiliate perfectă.
Despre schiatul offpiste
Dacă ieșiti în afara pârtiilor, transceiverul, sonda și lopata sunt obligatorii. Nu că ar fi avalanșe prin pădure, însă în cazul unei căderi în zăpadă de 4 metri, pe viscol și white out nu te va găsi nimeni fără echipamentul de specilaitate. Rucsac cu airbag e un plus în condițiile în care vremea permite să ieșiți în golul alpin. Oricum zonele sunt impecabil controlate și delimitate. Accesul spre zonele de offpiste se face doar prin niște porți special amenajate păzite în permanență de angajați care verifică transceiverul fiecăruia și îndeamnă la prudență și cumpătare. Vorbesc engleză bine. Nu încercați să încălcați regulile zonei și să fentați accesul în zonele de offpiste intrând pe sub sau peste marcaje, cu siguranță veți fi prinși și skipassul vi se va confisca. Încercați să întelegeți și să respectați cultura japoneza, la ei nu există trișat și furat, sunt concepte pe care cu greu le înțeleg.
Schiatul exclusiv în zăpadă mare nu este nicidecum ușor cum ar putea considera unii. Este simplu să spui că oricine poate schia în powder atâta timp cât ești obișnuit să schiezi așa ceva 5-6 zile într-un sezon și chiar și atunci doar pentru 2-3 ore, fiindcă apoi tot terenul este spart. În zona Niseko ai powder de dimineață până seara. Datorită cantității mari de zăpadă, oricâtă lumea ar skia, terenul nu se distruge, dacă temperaturile nu urcă. Fii sigur că ai o pregătire fizică peste medie, și nu glumesc. Echipamentul te poate ajuta, schiuri full rocker cu talon mai mare de 115 mm, dar nu poate schia în locul tău. Pentru aventuri în afara domeniilor puteți pune și focile la voi, veți avea însă nevoie de o zi perfectă fără viscol.
Cele mai mișto zone de touring sunt între stațiunile Moiwa și Niseko Annupuri sau pentru ceva deosebit încercațp Mt. Yotei, un vulcan aflat la câteva zeci de km, dar numai cu mașina (vezi și articolul de pe WildSnow).
Skipass
Nu cumpărați skipass pe mai mult de o zi. Vremea este foarte capricioasă și există șansa ca instalațiile să nu funcționeze în anumite zone (sau chiar deloc, nicăieri). Verificați prognoza cu o zi înainte, există aplicație smartphone Niseko, și alegeți în cunoștință de cauză.
Moiwa este cea mai mică stațiune din zonă (2 scaune). Este cea mai puțin aglomerată și cam cea mai tare după părerea multora. Skipass-ul pe o zi (nu există nocturnă) este de aproximativ 46 USD. Instalațiile pornesc pe la 8:30.
Annupuri e cea mai cautată pentru freeride. Are cele mai multe porți pentru accesarea terenului alpin. Skipassul de 8 ore costă cam 55 USD, iar pe 1 zi cu tot cu nocturnă 63 USD. Nu include acces și în restul stațiunilor cu care este interconectată. Pentru asta aveți nevoie de skipassul Niseko United care costă 70 USD pentru o zi cu nocturnă, toate cele 4 stațiuni au nocturnă până la ora 20:30.
Niseko Village, Grand Hirafu și Hanazono sunt foarte aglomerate, australieni 99%, și oferă foarte mult tree skiing și pillows. Instalațiile în toată zona sunt vechi și foarte vechi însă merg cu viteză. Există și anumite gondole sau scaune debraiabile mai moderne însă doar in partea inferioară a resort-ului. Găsiți numeroase restaurante pe lângă pârtii; toate au WiFi; mâncarea cea mai populară este supa ramen, cu paste și alte ingrediente după preferință, iar prețul unei porții este de aprox 13-15 USD.
Rusutsu, stațiunea aflată la 40 km distanță, are instalții ceva mai moderne și un aer mai occidental și comercial. Cele mai faine ture din excursie le-am dat la Rusutsu și Moiwa. Tot aici găsiți și celebrul snowpark.
Ce-ar mai fi de zis? Dacă vi se strică ceva echipament pe acolo, ar fi bine să vă descurați să reparați tot. Piese de schimb nu veți gasi, iar dacă totuși gasiți sunt extrem de scumpe. Magazine sport și echipament: zero! Închiriere echipament fără rezervare facută din țară: nici o șansă. Atenție pe zborurile interne: să NU aveți în bagajul de cală acumulatori externi. În niciunul din bagaje să nu aveți ceară lichidă pentru schiuri/ placă. Sunt produse interzise. Singurele suveniruri pe care le veți găsi prin statiune: magneți, tricouri, șepci, stickere – atât. Apres-ski: aproape inexistent. Puteți merge la spa-urile din zonă denumite Onsen (apă vulcanică), merită experiența și sunt accesibile ca preț (1000-2000 JPY).
Transferul bagajelor
A venit și momentul desparțirii de Hokkaido. Trebuie să părăsiți insula pentru a vă îndrepta spre partea de vizitat. Pentru a face treaba asta mai ușoară, recomand cu căldură să folosiți Yamato Transport, un serviciu de transport/ transfer pentru bagaje. Toți japonezii știu de el și îl folosesc. Veți anunța la cazare din timp dorința voastră de a folosi acest serviciu, veți completa un formular, iar în seara de dinaintea plecării voastre un angajat al companiei va veni să ridice bagajul cu schiuri, echipament, haine murdare și orice nu mai aveți de gănd să folosiți în perioada ce urmează. Costul este de 2000 JPY (20 USD) per bagaj, iar acesta va ajunge oriunde doriți voi să ajungă – hotel aeroport etc., în orice zi și la orice oră. Practic bagajul este preluat din Hokkaido, voi vă mișcați lejer cu un singur bagaj normal pe restul perioadei în Japonia, iar înatlnirea cu restul bagajelor se va face în data plecării în incinta aeroportului la punctul de ridicare al respectivei firme. Fără griji, fără emoții: funcționează, sunteți în Japonia!
De vizitat
Ce facem mai departe în Japonia? Poate cea mai bună întrebare ar fi: cum ne deplasăm? Între orașe. doar cu trenul. Prețurile sunt de asemena uriașe. Dacă doriți să călătoriți în mai multe zone turistice, să zicem Tokyo, Kyoto, Nara, Osaka, Nagano etc, recomand să vă luați un JR Pass. Acesta vă dă voie să călătoriți nelimitat pe o perioada de timp determinată cu orice tren sau alt mijloc de transport în comun apartinând companiei de stat JR (Japan Railways). Pentru 7 zile prețul de persoană a fost 260 EUR. Daca doriți să vizitați doar Tokyo, nu e necesar să cumpărați așa ceva. Daca vreți să vizitați și Kyoto, un bilet tren dus-întors se ridică la 24.000 JPY. Daca pe langa asta mai doriți să vizitați și altceva, se justifica achiziția unui pass.
Am stabilit cum ne deplasăm, dar să vedem unde! Nu uitați, o săptămână sau mai mult ați stat în Hokkaido, timpul este limitat și din dorința de a face și a vedea cât mai multe s-ar putea să nu apucați să faceți mai nimic. Dacă timpul ce-l alocați vizitatului este de doar 2-3 zile, rămâneți în Tokyo. Dacă aveți la dispoziție 4-5 zile pentru vizitat, petreceți măcar 3 zile în Kyoto. Durata unui drum cu trenul rapid până la Kyoto este de 2,5h, iar trenurile pleacă din oră în oră. Dacă aveți peste 6 zile alocate, merită să dați o fugă și până la Nagano, dacă nu pentru o coborâre pe pârtia olimpică de la Happone, măcar pentru o vizită la Monkey Spa ;).
Tokyo vs. Kyoto
Nu vă pot recomanda ce să vizitați în Tokyo sau Kyoto, sunt foarte diferite cele două. Deplasarea în Tokyo se face fie cu trenul, fie cu metroul. La început va părea extrem de complicat. În Kyoto recomand să faceți abonament pe zi (500 JPY) la autobuzele pentru turiști, pe care le găsiți din fața gării centrale. Veți primi și o hartă cu cele mai interesante locuri de vizitat. Țineți minte doar că cele mai frumoase temple din Kyoto sunt la periferie, nu uitați de cartierul gheișelor la apus. Tokyo este un oraș uluitor de aglomerat, cu 38 mil. de locuitori. Zone faine de văzut: Shibuya, Ginza Street, Akihabara, piața de peshte și nu în ultimul rând statuia lui Hachiko .
Recomand să vă luați cazări, chiar dacă mai scumpe, doar în zone centrale cât mai aproape de gările principale. Pretul minim pentru o astfel de cazare ajunge la aproximativ 40 Eur/ pers/ noapte. Ca fapt divers, dimensiunea unei camere duble în Tokyo sau Kyoto, pentru oameni cu buget normal, nu depășește 7-8 mp cu tot cu baie! Cu echipament cu tot fizic nu ați avea cum să încapeți într-o asemenea cameră! Restaurante la tot pasul, prețuri ca prin Europa. Plin de suveniruri în vecinătatea templelor la prețuri accesibile, foarte multe și variate. În orașe, temperatura în luna februarie este de 9-10° ziua și 0-4° noaptea. Datorită umidității crescute și a vântului prezent adesea, temperaturile se resimt mult mai mici. Recomand pentru vizitarea ambelor orașe să folosiți încălațari sport de alergare cât mai comode și cât mai ușoare. Distanțele ce le veți parcurge pe jos pot fi destul de mari, nu veți realiza. Puteți să ajungeți să umblați peste 25 km zilnic.
Niciunde în Japonia nu veți găsi coșuri de gunoi; în tradiția japoneză fiecare își strânge gunoiul și îl duce acasă. Dacă vă deranjează pe la cazările din Austria cele 4 containere de selectare a deșeurilor, ar fi bine să vă pregatiți pentru cele 8-9 containere diferite ale japonezilor, dar vă veți lovi de ele doar la cazarea din Hokkaido. Nu uitați să vă luați cu voi adaptoare pentru priză (găsiți și în aeroport). Înainte de a pleca în călătorie, citiți un ghid, informați-vă despre cultura lor și a obiceiurilor și încearcați să vă purtați cât mai civilizat cu putință. Japonia este singurul loc din lume în care am ajuns unde oamenii sunt dispuși să te ajute necondiționat dacă îi vei ruga și vor face din asta prioritatea lor numărul unu. Nici o problemă de-a ta nu va rămâne nerezolvată, onoarea lor e in joc! Veți rămâne mirați! De asemeni, nu uitați, este interzisă orice formă de bacșiș oriunde. La restaurante, însă, există prețuri diferite pentru anumite ore și taxe speciale care vor fi adăugate notei de plată, să nu fiți surprinși dacă nu vă ies calculele! Nu incercați să-i puneți să vă explice, nimeni nu vorbește engleza. Comunicarea e cea mai distractivă parte a experienței nipone.
Referitor la imortalizarea amintirilor, recomand să nu cărați dupa voi un DSLR decât dacă simtiți că e neapărat nevoie. Cel mai bine vă descurcați cu un compact de dimensiuni mici cu procesor de DSLR sau direct cu smartphone și evident un GoPro. A fost prima oară pentru mine când am călătorit undeva fără DSLR sau alt aparat foto. Nu regret deloc, am reușit să mă concentrez mai mult pe parte de schiat fără a mă gândi deloc la poze, am reușit să văd lucrurile total altfel, să trăiesc clipa fără a mă gândi ca e musai să și trag un cadru. Poate că la următoare tură îl voi lua cu mine. Mai mult ca sigur. Sfatul meu e să mergeți cat mai light posibil pentru a vă bucura relaxați de tot. Așa că îmi cer scuze pentru calitatea pozelor, sunt facute cu iphone toate și sunt doar niște amintiri fără pretenții artistice.
Toamna asta vine cu o surpriză tare plăcută de la Salomon. Cele două concepte – Salomon FreeSkiTV și Salomon RunningTV – se transformă în Salomon TV. Ca să nu mai schimbăm canalul.
Foarte inspirată mișcare de marketing: pe lângă publicul comun, din care fac parte chiar dacă mult mai mișcat de Mike Douglas și echipa sa, în felul ăsta alergătorii vor afla mai multe despre schiori și invers. Cu toții ne bucurăm de ce are muntele mai bun să ne ofere, ăsta ar fi numitorul comun.
Cu ocazia asta îmi dau seama ce puțin am alergat pe munte vara asta. Dar și că mai sunt 2-3 luni perfecte fix pentru alergări montane, antrenament bun și pentru la iarnă.
Revenind, sunt uimit în fiecare an că Salomon continuă iar acum mă bucur că o face în noua formulă. E o serie de care sunt alături din primul sezon. Nu mi-a scăpat nici un episod, pe unele le știu replică cu replică, mi-am adormit copilul uitându-ne împreună la Mike, Kaj & ceilalți.
Seth Morrison, fix acel Seth Morrison, a rămas fără principalul sponsor, respectiv K2. Anunțul a fost făcut în cuvinte puține de Seth pe contul său de Twitter. E de urmărit toată discuția, practic deja vin oferte, în direct.
I am looking to buy some powder skis for the upcoming season, what's your favorite 115-122 under foot? #winteriscoming
Tot din discuția de pe Twitter putem deduce că nu a fost dorința lui Seth Morrison, iar din articolul din Powder pe subiectul ăsta, rezultă că la K2 apele nu sunt tocmai liniștite.
Evident că la prima vedere mișcarea pare greșită. Morrison era șeful, poate cu Sean Petit călcându-i pe urme, dar asta e o misiune imposibilă. Statutul de legendă absolută pe care îl are nu prea poate fi egalat de prea mulți schiori în viață. Iar golul pe care îl lasâ în imaginea K2 e foarte mare.
Pe de altă parte, nici nu sunt așa sigur că Pinnacle 118 mai era un schi pe stilul lui Morrison. Mereu mi s-a părut suspect de diferit de toate versiunile din trecut – Seth Pistols, Obsethed, etc. Cumva, pare că Morrison, ca stil de dat și ca imagine, nu prea mai cadrează cu ce face și cum se poartă K2 zilele astea – mult mai preocupați de zona de freestyle și mai deloc de big mountain. Ori Seth Morrison e Mr. Big Mountain. În ultimele ierni a petrecut mult mai mult timp în Chamonix cu alpiniștii decât în AK cu elicopterele.
Momentul e iarăși prost ales, cu Morrison filmând din nou după ceva ani de pauză. Mâine e premiera noului film TGR, Tight Loose, în care îl vedem și pe omul nostru, alături de mulți alții. Moment care a prilejuit un mic remember al prezențelor lui Morrison în filmele TGR.
Rămâne de văzut cât va mai căuta Seth Morrison schiuri. Presupun că nu prea mult.
Astăzi a fost o zi de iarnă serioasă, cum nu cred că am prins anul ăsta. Viscol, whiteout, 20cm de zăpadă în 2 ore. Am fost foarte aproape de o coborâre magică, sunt sigur, dar care nu a mai avut loc. Și când zic aproape, zic mai puțin de 200 de metri de intrarea în vale pe cea mai bună ninsoare imaginabilă.
Ne întorceam dinspre Omu, de la Cerdac, spre Valea Albă. Înainte de asta, mergeam spre Omu pentru că voiam o coborâre pe Bucșoiu, care vineri se vedea alb perfect. Până la Cerdac, ninsoarea ușoară cu care ne-am întlnit cum am ieșit din stația telecabinei s-a transformat treptat în ninsoare hotărâtă, de iarnă, deasă și cu fulgi mari. La Cerdac, când ar fi trebuit să ne punem problema dacă o luăm pe sus sau pe curba de nivel, ne-am pus problema dacă suntem în locul potrivit. Viscolul ne-a făcut să schimbăm planul. În cele câteva minute cât am deliberat, vizibilitatea s-a redus la 10-20 de metri. Iar viscolul a tot crescut.
Pe drum spre Omu planul nostru de back-up era fie Valea Morarului, fie Valea Cerbului. La Cerdac am luat prima hotărâre bună a zilei: nu mai continuăm. Morarul era o țintă prea departe, Valea Cerbului, deși sub noi, nu se vedea deloc. Am ales o nouă destinație: Valea Albă, chiar dacă fiecare dintre noi trei o dăduse deja acum două săptămâni. Raționamentul a fost așa: pe Pripon nu se va vedea mai bine, la Mălin nu ne place ieșirea, mai ales pe ploaie – da, la un calcul simplu ne-am dat seama că jos plouă torențial dacă sus ninge așa frumos, pe Coștila s-a cam închis sezonul de schi din cauza multor porțiuni fără zăpadă. Deci, da, Valea Albă e perfectă. Oricum, de preferat unei coborâri cu telecabina.
Așa că iată-ne, trei oameni veniți să schieze o vale, după o plimbare de mai bine de 3 ore, mergând în direcția pe care o simțeam ca fiind bună, dar fără să mai avem nici un reper din cauza ceții și a viscolului. Socoteala cu Valea Albă e foarte simplă pe vreme bună. Intrarea, deși relativ îngustă, nu pune nici o problemă. Dar ce se întâmplă dacă crezi că ești unde trebuie, dar nu ești de fapt acolo? Ce se întâmplă dacă ești 10 metri mai la stânga sau mai la dreapta? Ce se întâmplă dacă ești pe cornișă? Alt scenariu de examinat: e posibil, chiar dacă puțin probabil, ca ploaia să se amestece cu zăpada și să înghețe complet. 3 oameni, 2 colțari, o pereche de pioleți. Nu ne place nici scenariul ăsta.
Ne întoarcem pe urme în marcajul spre releu și apoi la stația de telecabină. A doua hotărâre bună a zilei, luată însă mult mai greu decât prima. Oricât de raționali am fi, să cobori cu telecabina când ai venit pentru o vale e ultima opțiune pe care o vrei. Atât de ultima, încât în momentul în care s-a ridicat ceața, pe la ora 15.00, am avut ultima dezbatere. 45 de minute până la intrarea în Albă, 10 minute de coborâre, încă 60 de minute până la mașini. Sau telecabina. Azi a câștigat telecabina.
A fost o zi perfectă, să nu fiu înțeles altfel. E o treabă foarte reconfortantă să mergi pe munte pe vreme proastă, să renunți la palnul inițial, la cel de rezervă și apoi la rezerva planului de rezervă și să știi că ai făcut bine. Să fii cu doi oameni în care ai încredere e o idee tare bună. Pe data viitoare, deci.
S-ar zice că după vreo 10 ani de experimentat cu conceptul de “rocker” și geometria în 5 puncte, producătorii de schiuri au încheiat un nou ciclu de inovație. Cum vor arăta schiurile din anii viitori? Încercăm câteva previziuni.
Rocker e doar o altă tehnologie
Scurtă aducere aminte: rocker se referă la curbura pe care o face schiul în raport cu zăpada în zona vârfului și a cozii. Cu cât e powderul mai mare, cu atât zona de rocker va începe de mai aproape de clăpar. Sau va fi direct reverse camber, ca să știm o treabă. Geometria în 5 puncte se referă la lățimea schiului de la vărf spre coadă. Multe din schiurile de powder sunt construite astfel. Exemplu clasic e Armada JJ 195 (134 – 141 – 120 – 137 – 130mm), rocker pronunțat și pe vârf și pe coadă și un radius mic de 18 m. Majoritatea modelor all-mountain și multe din cele de pârtie vin astăzi în 4 dimensiuni. Au importat vărful în 2 dimensiuni și cu rocker, au păstrat coada clasică sau twin-tip, dar fără rocker.
Practic, în ultimii ani jocul care s-a dus a fost în această zona – profilul schiului, asta după o altă lungă perioadă în care s-a vorbit mai mult despre lățime. Azi rocker-ul e doar o tehnologie, un mod de a costrui schiurile, nu mai e singura tehnologie și singura manieră.
Revin schiurile clasice, dar nu chiar
O primă consecință: cei mai mulți producători introduc sau re-introduc modele all-mountain aproape clasice, carvere rigide în 3 sau 4 dimesiuni. E o întoarcere la rădăcini? Da și nu prea, pentru că spre deosebire de modelele de acum 10-15 ani, cele noi vin cu ceva rocker pe față, cu camber foarte mic – 1-2 mm, cam pe-acolo. flex progresiv, materiale ușoare și high-tech (vezi mai jos). Schiuri care vor forță, dar sunt schiabile și la viteze mai mici.
Primul exemplu care îmi vine în minte: Head a reintrodus seria Monster, dar nu ca schi de big-mountain cum era în trecut, ci ca mid-fat all-mountain pentru schiori avansați și experți. La fel și Nordica cu Enforcer, un alt model reinventat. Dar în jocul ăsta au intrat și producători new-school ca Armada (cu seria Invictus), Line (cu seria Supernatural). Până și Dynafit vine cu ceva în zona asta – acum câțiva ani era imposibil de imaginat un Dynafit care cântărește în jur de 2 kg, ca Chugach.
Pe de altă parte, nu vreau să știu ce e în sufletul oamenilor de la Volkl, la un an de când Mantra, unul din cele mai bine vândute schiuri din toate timpurile, a fost modificat în reverse camber. Cumva tot o vor drege: vor renunța la Shiro și lansează Confession, cam aceleași dimensiuni dar cu puțin camber și coadă dreaptă. Un schi care cere ceva atenție.
Blizzard, verii celor de la Volkl, au fost cu adevărat vizionari când au lansat Bodacious, Cochise, Bonafide sau Latigo – un all-mountain ulta subțire, doar 77mm în talie, dar un schi care are parte de mai puțină atenție decât merită.
Schiurile super late iau o pauză
Mda, după mai multe sezoane în care powder-ul nu prea s-a lipit de noi, tot mai mulți producători încep să renunțe la modele super-late (să zicem peste 120mm). Sau cel puțin au redus considerabil ponderea lor în viitoarea gamă. Nu înseamnă că dispar, ci că locul lor este gândit altfel. Cel mai probabil vânzările din ultimii ani nu au fost cele așteptate, așa că vezi punctul anterior.
Atomic mai are doar Bentchetler, Dynastar nu mai produce Cham 127, Kaestle a renunțat la emblematicul BMX 128. Schimbarea cea mai radicală o face Salomon cu seria QST care va înlocui Rocker2 și unde cel mai lat schi va avea 118mm. Da, K2 pare imun la trendul ăsta, dar chiar și ei fac schimbări – vezi cum s-a transformat modelul lui Seth Morrison.
Mai e o explicație: schiurile cu lățime de 100-115mm au devenit foarte capabile în powder din cauza modului în care folosite materialele ușoare, tehnologia rocker, geometria în 4 sau 5 puncte.
Piață pentru procătorii mici
Nu e vreun secret sau vreo noutate că în general inovația a venit de la producătorii mici, sau care erau mici la momentul respectiv și care erau nevoite să exploreze pentru a-și găsi un loc pe piață. DPS, Armada, Black Crows au avut un impact major în zona de freeride, freestyle sau alpine touring. Ce au început cele 3 branduri acum mai bine de 10 ani a devenit un standard: 5 dimensiuni, rocker, grafică cool. Da, nimic nu ar fi fost posibil fără Shane și Spatula, dar Volant s-a reporfilat pe schiuri pentru ruși, din păcate, uitând că Chubb sau Machete au existat vreodată.
Noul val de producători mici se axează pe două subiecte: sustenabilitate în relație cu mediul și calitate ridicată bazată pe materiale bine alese și mult hand-made. Câteva nume cel puțin inetersante de urmărit în perioada următoare: Down din Elveția, G3 din US, Forest din Slovacia. Sau Coalition – “we make women’s skis & snowboards that don’t suck”. Dar lista e cu mult mai lungă de atât. Ca întotdeauna, ocupă niște lăsate libere de marii producători – de exemplu dacă vrei un schi rigid, lat și mai lung de 190 pe la genul ăsta de branduri trebuie să te uiți.
Materiale exotice
E unul din cele mai evidente trenduri, indiferent că vorbim despre schiuri, clăpari sau legături. Dar păstrând subiectul schiuri, în special de aici vine capabilitatea schiurilor mid-fat de a schia foarte bine în powder, de exemplu. Vezi ce face Down, că tot îi aminteam câteva rânduri mai sus.
Nivelul de inginerie a crescut simțitor în ultimii ani pentru că într-un schi intră multe materiale – diverse esențe de lemn combinate în diverse feluri, aliaje de metal, laminate, kevlar, fibră de sticlă, diverse plastice, cauciuc și inevitabil mult carbon. Nici lipiciul nu mai e ce a fost.
Inovația se mută spre clăpari și legături
Era și timpul. Creșterea semnificativă a segmentului de touring, în special zona de alpine și free touring, a creat o cerere din ce în ce mai mare de echipament ușor la urcare și performant la coborâre. Ori asta presupune materiale ușoare și rezistente.
Carbonul a fost mult timp rezolvarea, dar are o problemă majoră legată de durabilitate. Plasticul rezista mai bine în timp dar nu era la fel de rigid. Legăturile în puncte erau foarte rigide și relativ sensibile. Lucrurile astea se schimbă de la an la an. Despre o parte din ele am scris cu ocazia review-urilor pentru Spectre și Beast.
Dacă în materie de schiuri există multe variante din care poți alege pentru alpine touring, la clăpari și legături abia în ultimii 2-3 ani au apărut cu adevărat alternative. Legăturile de tip Duke/ Adrenalin/ Guardian au avantajul incontestabil al DIN-ului mare, dar sunt descurajator de grele. Cu Marker KingPin, Dynafit Beast sau G3 Ion viața de amator de AT e mult mai bună. La clăpari lupta e și mai aprigă, din moment ce cam toți producătorii au lansat sau vor lansa echipament excelent. Până și Arc’teryx a intrat în lumea asta cu un model după care salivăm mulți, Procline. Cine nu a ținut pasul, a ieșit din joc – vezi Black Diamond în materie de clăpari.
Cum vor arăta iernile?
Pe de altă parte, e foarte posibil ca tot ce vorbim mai sus să fie grav afectat de iernile viitoare. Poate că schiul indoor nu va mai fi chiar exotic, cum e acum. Sau poate ne apucăm de studiat ce face Candide chiar și când nu prea e zăpadă.
Acum 13 ani Ministerul Turismului anunța lansarea unui program masiv de investiții în domenii schiabile – noi sau vechi. “Super schi în Carpați” (1) a promis foarte multe, dar cel puțin în raport cu aceste promisiuni, ca să nu vorbim de așteptări, a livrat puține. De ce? Încercăm să înțelegem împreună, deși nu sunt sigur că e așa ușor.
În 2003 deja știam ce înseamnă schimbări climaterice. De atunci am învățat și mai bine, din păcate. Totuși, la momentul respectiv în țările cu tradiție în schi se cam opriseră investițiile în domenii schiabile de mică altitudine – sub 1500m. În ciuda evidențelor, programul de investiții “Super Schi în Carpați” a început cu multă tevatură media. A urmat o serie de investiții mai mari sau mai mici, mai legate sau mai haotice, și un șir interminabil de scandaluri. Corupție, deturnare de fonduri, construcții inutile.
O sinteză a modului în care s-au desfășurat lucrurile le aveți mai jos în reportajul Digi24. Nu e o anchetă, ci o trecere în revistă, dar tabloul care se conturează e destul de deprimant.
La modul general s-a construit ceva, orice. Dacă tragem linie, însă, cifrele nu arată prea bine. 164 de pârtii omologate care adunate dau 146 de km de pârtie (2). În medie, o pârtie din România are 0,9km. Față de anul 2011, suntem mai bogați cu 34 de pârtii, respectiv cu 30 de km (3).
Dacă privim mai în detaliu, lucrurile se complică și mai rău, pentru că din cele 164 de pârtii, mai bine de jumătate nu au apucat să fie deschise sezonul ăsta. Investițiile amintite mai sus încep să fie generatoare de cheltuieli – fie că e vorba de instalații aflate în conservare, fie că sunt prea puțin folosite. Nu avem suficiente instalații de zăpadă artificială, dar nici temperaturile care să permită păstrarea zăpezii astfel produse nu prea ne ajută. Nu avem altitudine, și nici latitudine, ca să fac un joc de cuvinte. S-ar zice că insistăm să construim pârtii de schi unde nu e cazul, când am putea să facem altceva în munții ăștia. Spre deosebire de ce se întâmpla acum 20-30-40 de ani, azi iernile sunt mai scurte, mai calde și cu mai puțină zăpadă. Din puntul meu de vedere, e limpede că dezvoltarea turistică ar trebui făcută cu sezonul de vară în mijlocul strategiei, nu cu cel de iarnă. Trasee de bicicletă, parcuri de aventură, tirolinere, trasee de drumeție, etc.
Cinstit vorbind, sunt și câteva părți bune sau aproape bune: Poiana Brașov a devenit o stațiune cu infrastructură bine gândită, avem un spot nou – Vidra/ Transalpina dar care are neajunsul de a fi departe de hoteluri, Sinaia are 3 instalații noi chiar dacă sunt doi operatori diferiți.
Sinaia e un caz cum nu știu să mai existe: primăria și un agent economic (Teleferic SA) sunt în competiție directă și foarte agresivă din care, însă, turiștii nu prea au încă de câștigat din moment ce pentru a avea acces la întregul domeniu schiabil ai nevoie de două cartele separate. În Poiana Brașov, într-o situație oarecum asemănătoare, cele două părți au ajuns la o înțelegere și noile investiții au venit în continuarea celor deja existente, nu în paralel. Așa se face că pentru turistul obișnuit, Poiana e cea mai sigură destinație pe timp de iarnă și e pe cale să devină și pentru bicicliști, vara. În ciuda scandalurilor care se țin lanț și aici.
Am avut multe ocazii să vorbim despre Sinaia, pentru că e locul în care din București ajungi cel mai ușor. În plus e un loc tare, unde se poate schia excelent. Uneori vorbim de bine – în special când vorbim despre munte în sine, alteori de foarte rău – iar aici aș fi vrut sâ pot pune un link către seria de articole apărute pe Derdeluș acum 7 ani. Povestea a ajuns în media mainstream, nu mai reiau detaliile (4), cert e că la momentul respectiv echipa Derdeluș, coordonată de Bogdan, propunea primăriei din Sinaia un plan de creștere a siguranței (5). Ignorat, desigur.
În urmă cu ceva ani, Primăria a început propria dezvoltare. Așa a apărut prima gondolă care leagă Taverna Sârbului de cota 1400. Și pe subiectul ăsta s-a discutat mult la vremea respectivă, în special în legătură cu stația de pornire care ar fi trebuit să fie undeva în oraș, cât mai aproape de gară. A urmat telescaunul din Valea Soarelui și, în fine, sezonul ăsta noua gondolă dintre cotele 1400 și 2000. Practic, în momentul ăsta un turist poate opta pentru un abonament pe instalațiile noi fără să mai fie nevoit să folosească instalațiile operate de Teleferic SA. Totuși, în special când vântul e mai puternic, instalațiile vechi – în special telecabinele, par să fie mai eficiente decât gondolele noi. Poate e și alegerea instalațiilor un subiect de discuție, din moment ce există astăzi gondole sau telecabine construite special pentru zone afectate de vânturi puternice. Iar Sinaia nu duce lipsă de așa ceva, după cum bine știm.
În fine, noi informații fac puțină lumină în legătură cu modul în care se desfășurau lucrurile la Teleferic SA, compania care deține telecabinele din Sinaia și Bușteni, telescaunele vechi din Sinaia și toate instalațiile din Predeal, și care administrează și pârtia Kalinderu din Bușteni. Pe scurt, procurorii spun câ firma era golită de bani constant pe căi mai puțin legale (6). Așa înțelegem de ce nu era posibilă o unire a celor două infrastructuri din Sinaia, lucru ce presupune transparență financiară între cele două părți. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că, de fapt, toată Valea Prahovei ar trebui să fie interconectată măcar la nivel de skipass.
Așa Sinaia a ajuns într-o situație delicată: o serie de instalații vechi cu randament mic, dublate de o serie de instalații noi care împreună au împânzit și aglomerat muntele mai mult decât e nevoie în mod real. Vedeți cum arată astăzi poiana de la Cota 1400, cu toate construcțiile înghesuite pe mai puțin de 100 mp. Am îndoieli mari că pe termen lung modul ăsta de funcționare va fi sustenabil. Dar vorbesc fără a avea cifre concrete, e adevărat.
Vidra/ Transalpina e o altă discuție. Ce vedem acum era, la momentul demarării investiției, doar o parte dintr-un nou proiect faraonic ce presupunea zeci de instalații, hoteluri, parcări șamd. Lucrurile s-au oprit rapid din motive de finanțare, iar părțile au început să se acuze reciproc (7). Așa se face că domeniul schiabil e la 30km distanță de stațiunea Voineasa, pe un drum destul de prost. Practic, dacă ai cazarea în Voineasa vei petrece în mașină cel puțin 1,5h în fiecare zi pentru a ajunge la pârtie și înapoi.
Peste toate astea avem și un turism bazat pe ieșirile de weekend. Pentru că vacanțele de schi se întâmplă în Bulgaria sau Austria. Și de ce nu ar fi așa? De ce ar insista un turist să își facă vacanța de schi în România? Dacă vorbim de turism la scară largă, există un singur resort care poate fi luat în calcul: Poiana Brașov. Poate și Arena Platoș, pentru că e relativ aproape de Sibiu. Pentru că o vacanță de 5-7 zile la schi nu e doar despre schi. E și despre restaurante, cluburi, muzee, shopping și multe alte lucruri pe care un turist le vrea în vacanță.
Apropo de Arena Platoș, văzut de la distanță pare un exemplu de lucru făcut cu cap: investiție relativ mică dar bine gândită, poziționare foarte corectă și program de evenimente anunțat din timp. Fără viziuni faraonice, fără construcții inutile, dar cu un snow-park pentru puștii ignorați în marile stațiuni care concurează numai într-o lume imaginară cu Austria. Își va scoate banii investiți? Nu știu, dar aș zice că e printre puținele locuri care are șanse. Pe un model asemănătoar crește ușor afluxul de turiști în Harghita Mădărași, altă stațiune mică dezvoltată în jurul comunității de puști pentru care un snow-park e la fel de important ca o pârtie bine întreținută.
Cred că genul ăsta de dezvoltări sunt mult mai potrivite cu situația din teren, din viața reală din România. Vremea proiectelor imense a cam trecut și nu pare să revină în viitorul apropiat.
În plus, munții sunt mari și au multe de oferit. Pentru schiorii și boarderii dispuși să lase pentru un timp deoparte instalațiile, schiul de tură și splitboardingul sunt alternartive clar de luat în calcul. Și aici comunitatea de practicanți crește ușor de la un an la altul și din cauză că echipamentul devine din ce în ce mai prietenos și ușor de găsit. Zilele trecute pe Valea Albă, ne-am întâlnit cel puțin 20 de persoane, unele coborând pe schiuri sau plăci, altele urcând pe colțari și pioleți.
În încheiere, dacă mai aveți nervi, vă las un alt reportaj, de data asta de la emisiunea “În premieră” (8) a Antenei 3, din 2011.
